Și totuși el a trecut mai repede decât m-aș fi așteptat, dar cu ce folos... a revenit în brațele mele o altă persoană, așa cum știam ca va fi, așa cum prevăzusem. Ce lucru groaznic este acesta, să-ți cunoști firul vieții, să ști toate hopurile pe care trebuie să le treci și totuși să nu le poți ocolii. Să iubești pe cineva mai mult decât pe tine... mulți nu vor cunoaște sau înțelege. Nici "ea" nu a reușit să înțeleagă deşi nu i-am ascuns lucrul acesta niciodată. Doar o secundă, atât, și am înțeles privind în ochii ei tulburi, că m-a uitat. Știam, îi spuneam, nega, și tăceam știind că minte. Am urât de când mă știu minciuna mai mult ca orice pe lume, dar nu puteam să mă supăr pe acest "copil", pe "ea" o iubeam și o iertam...Tot pentru "ea" am fost nevoit să mint, și m-am urât pentru asta, dar pe "ea" nu am putut să o urăsc și iar tăceam... De ce? pentru că o priveam în ochii și acolo, în privirea "ei" vedeam vise, speranțe și toate promisiunile pe care viața le poate oferii...Și chiar de aș fi fost orbit atunci, și chiar dacă aș fi surzit pentru o sută de ani, tot aș fi înțeles-o mai bine ca oricine, mai mult poate de cât și-ar fi dorit. Știam că atunci când cauți adevărul absolut vei sfârși prin a fi dezamăgit, și cel care care îl urmează, urmărește de fapt întristarea. Dar acolo unde tristețea devine una cu bucuria se țese o poveste nemuritoare...Acolo, în mâinile ei albe ca două lebede pe un lac înghețat, îmi lăsasem inima de dragul iubirii pe care i-o purtam și pe care nu am găsit-o niciodată umilitoare.
