...O bătaie scurtă în ușă, un plic și o lacrimă. Hart își pune încet, cu mâna tremurândă, pălăria pe cap și pășește dincolo de pragul ușii ce rămâne larg deschisă în urma sa. Lisser își aflase liniștea ...
Trecuseră
două săptămâni de la moartea amicului său, când Hart luase decizia să citească
mai departe din jurnal pentru a afla cursul evenimentelor din viața lui Lisser
ce îl aduseseră la pierzanie. Îi păruse atât de senin și lipsit de durere
chipul celui care tocmai îl vedea zi de zi cum se stinge pe picioare. Oare ce
făcuse Lisser în cele două săptămâni în care dispăruse de acasă ? Ce i-a adus
liniștea aceea înspăimântătoare de pe chip și calmul de nedescris din ultimele
sale clipe? Oare durerile și chinul prin care trecuse îi frânseră spiritul
îndeajuns încât să-și îmbrățișeze sfârșitul cu zâmbetul pe buze? Și tocmai el
cel care era recunoscut pentru dorința și pofta sa de viață… nu e cu putință…
el glumea mereu și le spunea la toți: „Cum nu piere dracul din oameni tot așa
nu am să pier nici eu !” …
Ceva
se întâmplase… dar ce? Hart era tot mai hotărât să lase toate aceste întrebări
deoparte și făcându-se comod în fotoliul său din fața șemineului deschise
jurnalul și începu să citească :
Însfârșit îmi voi afla liniștea…
ahh… în fiecare dimineață mă rog să-mi găsesc sfârșitul înainte ca dragostea
mea pentru ea să dispară… și se pare că rugile mi-au fost ascultate... dacă există o ființă divină se pare că i s-a făcut milă odată de sulfetul meu chinuit... am fost nevoit să stau atât timp departe de ea fără să-i spun o vorbă, să o ating sau să o simt... ce soartă crudă! Jumătate de an i-am fost atât de aproape... nici nu a știut... locuiam la o aruncătură de băț de ea, până și locurile de muncă erau atât de apropiate... dar nu puteam face nimic... nici nu vroiam de altfel, deși totul din mine urla, țipa se dărâma și se punea la loc pentru a se distruge iară nu puteam face nimic...nu vroiam ca prezența mea să îi facă vreun rău. Când am primit diagnosticul și am zâmbit cred că doctorul s-a temut că am luat-o razna! Nu cred că m-ai vazuse până atunci pe cineva să zâmbească în fața unei astfel de vești.... hehe... parcă îi văd și acum chipul mirat privind lung la mine și întrebător... nu știu... era un mix de milă și mirare. Atunci m-am decis. Trebuie să o văd! Să-i spun pentru ultima oară ce simt și apoi să dispar pentru totdeauna! Dar... ea nu trebuie să știe tot... cum aș putea vreodată să-i spun față în față că dorul de ea mi-a distrus trupul... s-au că lipsa ei mi-a furat somnul... că fără căldura brațelor ei am amorțit... și sunt rece, că fără sărutul ei ce cândva mă sufoca, acum nu mai pot respira. O priveam de multe ori cum trece pe lângă mine fără să știe de prezența mea... îmi era atât de greu încât simțeam uneori că mă înnec cu propriile lacrimi... pe zi ce trece îmi părea tot mai frumoasă... trebuia să o văd dar cum...
.............................................................................................................
Ce mult mi-a lipsit ... am fost atât de fericit când m-a îmbrățișat încât pentru o clipă uitasem de totul și de toate... mă simțeam atât de bine.... pentru o clipă am vrut să îi spun adevărul dar nu vroiam să o văd pentru ultima oară tristă, ci să-i zăresc zambetul ce îmi lipsea atât de mult... Totul îmi era atât de cunoscut... parfumul pielii ei, căldura brațelor, chipul atât de drag... doar ochii... ochii ei m-au tulburat atât de tare... ceva era schimbat... pentru prima oară m-am rătăcit în ei nereușind să îi înțeleg... și ce mult mă durea acest lucru... dar ea nu trebuia să știe! Asta nu! Îmi părea mai frumoasă ca niciodată și atunci am înțeles că o iubesc la fel de mult ca întotdeauna... totul mă atrăgea la ea până când și răceala aceea copilărească ce îmi era atât de cunoscută... nimic nu se schimbase... încă iubeam totul la ea... iar dacă ar fi existat mai multe vieți le-ași fi dat pe toate doar pentru am petrece ultima clipă din ultima din ele în brațele ei... O voi iubi mereu... chiar și atunci în ultima mea clipă...
