Ciudat...

  Ciudat ... mă simt atât de obosit și totuși ceva mă împinge să nu mă odihnesc, ci să scriu. A trecut ceva timp de la ultimele rânduri așternute și deși simt durere în fiecare parte din corp nimic nu se compară cu durerea pricinuită de vorbele tale... și doare atât de tare încât aș vrea să nu mai exist. Mă întreb dacă tu știi că dintre toți pe tine te-am iubit cel mai mult și... din toți tocmai tu ai fost aceea care mi-a facut cel mai mult rău... și mai ciudat e că tot pe tine te iubesc cel mai mult deși mi-ai greșit enorm... Simt cum ard dar totuși e prima noapte când îmi e frig... dar nu ești aici să mă încălzești cu îmbrățișarea ta sau să îmi răcorești fruntea cu un sărut... Am sacrificat tot ce am avut pentru tine și as face asta din nou cu zâmbetul pe buze ... dar cred  că pentru tine aș fi același nebun care e acolo doar să te ridice când cazi și să îți fie alături când iți este greu dar pe care să nu fi nevoită să îl privești și altfel... Și dacă va trebui să aștept o eternitate ca tu să mă înțelegi atunci sunt pregătit căci în ziua în care o vei face tot nu v a fi prea târziu.  Nici nu știi cât imi e de greu și odată cu ziua de mâine nici nu vei mai putea afla... Nu știi cât m-au rănit vorbele tale... și ce mi-ai cerut... Și nu știi cât doare că nu pot să spun "Te Iubesc!" altcuiva...

Sunetul tăcerii

  Vineri dimineață,

Sunt aproape 3 ore de când nu o mai simt. Tace...pare că nu mai vrea să bată și cu toate acestea eu nu am părăsit această lume... Nici nu știu ce mă doare mai tare, tăceara ei sau a celei în ale cărui mâini am abandonat-o. Cât timp voi mai fi nevoit oare să plătesc acest preț mult prea scump...? Cel puțin acum ea își va găsi liniștea. E mai bine așa să nu știe tot! Dar ce mult aș vrea să strângă al ei pumn...să o zdrobească și să-mi curme odată suferința! Am obosit să spun lucrurilor pe nume fără să vorbesc doar ca ea să mă audă fără să și asculte. Ochii mei nu mint ... azi au vărsat ultima lor lacrimă și acum îmi cer tributul, vor ca să-i închid. Ce mult aș vrea însă ca ea să știe că și în ultima lor clipă tot a ei privire au căutat și întâlnit... și-au amintit cu drag al ei zâmbit au sclipit și-au adormit...

Doar un gând...

 

  -Poftim! Alarma zbârnăie în continuu și el zace dezbrăcat cu capul pe masă în fața geamului deschis! Vai și ce miros... parcă m-aș afla în vre-o cârciumă de la colț de stradă... Ce-o fi în capul lui!!! Hei! Trezește-te n-auzi!? Lisser ce e cu tine băiatule ?! Dumnezeule uite și pastilele răsturnate pe masă... de când ai încetat tratamentul?Tu chiar nu vezi că te distrugi așa... Dar trezește-te odată!!!!

  -Și dacă într-o zi nu am să mă trezesc ce? Crezi că îmi va simți cineva lipsa? sau dacă mă trezesc deodată lumea se va schimba în bine?zise Lisser fără să ridice capul de pe masă și fără să se sinchisească să deschidă ochii.

  - Ce vorbe sunt acestea? Vorbesc cumva aburii alcoolului care îți părăsesc mintea aia tulburată? Tu la noi chiar nu te gândești? Ce e cu tine?

  -Nimic. Vreau doar să fiu lăsat în pace. Și dacă poți închide și ușa după tine.

  -Ție chiar nu îți mai pasă? De...

  -Nu!!!strigă de această dată Lisser. Acum te rog lasă-mă în pace...

Ușa se trânti în urma unor pași apăsați și Lisser rămase singur în cameră. Se ridică cu greu din scaun și clătinându-se culese un trandafir alb de pe dușumea pe care îl așeză cu grijă într-o cană de pe masă. Cu capul sprijinit pe dosul palmelor începe apoi să-i numere petalele, 25 la număr...

  -Ce știi tu... întotdeauna m-am ținut de promisiuni. Cu primii mei bani munciți ți-am cumpărat un trandafir exact ca acesta...nu am putut mai mult și m-a durut enorm... dar ți-am ascuns asta... și mi-am promis atunci că în clipa în care voi câștiga mulți bani îți voi cumpăra un buchet demn de tine...!

De ce mă tem...

  A trecut atâta timp de când ți-am simțit respirația caldă...de când te-am îmbrățișat...de la ultimul adevărat sărut...dar eu, eu nu le-am uitat. Nu aș putea nici dacă aș vrea. Mă întrebi de ce? De ce nu încerc să mă arunc în brațele altcuiva? De ce nu ofer o șansă și altui sulfet? Dar cum aș putea când tu ești încă vie în mine...și arzi tot mai tare cu fiecare zi, cu fiecare clipă ce mă ține departe de tine, cu fiecare vorbă nerostită și îmi alergi neobosită prin fiecare colț al minții mele exilate pe tărâmul nebuniei...Acolo ești liberă să îmi faci ce vrei să îmi smulgi de câte ori vrei inima din piept și să o calci în picioare fără vreun pic de milă atât timp cât la final îmi voi putea odihni din nou sufletul obosit în brațele tale...Vezi tu scumpa mea...ești încă o copilă în fața iubirii ce ți-o port... și asta îmi pot da seama numai din întrebările greșite pe care mi le arunci parcă pentru a mă înlătura. Tu nu trebuie să te întrebi cum și dacă te mai iubesc chiar și după atâta timp... când tu nu cunoști răspunsul la alte două întrebări : de ce și cât? Nu cred...de fapt sunt sigur că nici până în ziua de astăzi nu știi de ce tocmai pe tine te am ales. Și acum să aflu că îți este greu...și eu să fiu neputincios...e cea mai crudă osândă ce mi se putea da! Turbez! Nu! fierb și simt cum mă sting pe zi ce trece! Nu sunt obișnuit cu neputința! Am învins atâtea obstacole, am sacrificat tot ce aveam mai de preț!Am fost nevoit să te îndepărtez doar să te știu bine!!! Mi-am vândut sufletul, tinerețea, sănătatea,  am lăsat în urmă o carieră și familia, m-am izolat în tăcere ani buni fără să spun o vorbă cuiva despre ce simt sau gândurile mele negre și toate pentru ce...Vreau să te știu bine!!!Vreau să fii tu bine!Nu îmi pasă de mine, doar tu să fii bine! Căci pentru tine am făcut tot...De-aș putea face un schimb și să iau tot răul ce s-a abătut peste tine asupra mea atunci aș zâmbi (știu sună ciudat...), dar ce știi tu copile... ce face cu adevărat un bărbat care iubește să zâmbească?! Tu îmi ceri cu voce stinsă, crezând că mă păcălești să iubesc pe o alta...de parcă tu ești o ori și care! Cum aș putea să iubesc pe cineva pe care nu îl pot privi în ochi?Ce fel de iubire e aceea când eu aș privi pe altcineva în ochi doar ca să te văd pe tine...? Nu...căci nu pot fi bărbat fără de tine

O umbră în noapte

  O siluetă neagră se tot perinda prin fața geamului de care stropii de ploaie se spărgeau zgomotos formând mici râușoare cristaline ce se adunau la baza pervazului. Un arc luminos brăzdă cerul nopții urmat de o bubuitură puternică și silueta se opri. La lumina fulgerului puteai observa clar un bărbat cu fruntea și brațul stâng sprijinite de geam. Era Lisser ce încerca parcă să străbată cu vederea perdeaua de întuneric și să privească cerul așa cum obișnuia să facă în fiecare noapte. Langă el, pe măsuța de lucru, aceleași obiecte de care nu se îndura să se despartă zăceau împrăștiate. Flaconul ce conținea pastilele sale pentru inimă era vărsat pe masă dar întreg. Cedase... ? Nu mai dorea oare să lupte? Părea să aibă privirea unui om înfrânt și un calm de nedescris în același timp. Se oprise de minute bune în fața ferestrei fără să schițeze un gest, înmărmurit ca o statuie. Deschise larg fereastra și lăsă aerul rece să-i cuprindă trupul. Privea acum rătăcit în gol...
  - Oare tu chiar ai uitat... ?

Toate au un preț?

 - Ce rost are? Ce rost mai are... zise Lisser cu vocea stinsă și plin de nervi și tristețe aruncând jurnalul din mână. Orice aș face, orice aș spune, oricât de multe aș sacrifica nu pot să uit sau să iert... De ce mi-a fost dat tocmai mie să trec prin toate aceste lucruri, de ce am fost privat de ani buni din viață, de ce am fost atât de greu încercat dacă toate acestea nu mai au nici un scop...? Simt că înebunesc și nu mai am stare! Nici măcar un gram de răbdare sau voință!Și de unde să mai am când mi-a fost luat totul și nu numai o dată am fost nevoit să o iau de la capăt... Când mi-au fost răpite rând pe rând ambiția, visurile și toată munca mea...și ce mi s-a oferit în schimb pentru toate acestea?Nimic... doar dezamăgire și tristețe iar sinceritatea mea a fost privită ca o slăbiciune și călcată în picioare cu minciuni... De ce de fiecare dată cu cât lupt mai mult, cu atât sunt îndepărtat mai tare... Simt că mă lupt cu morile de vânt... Cum am putut să fiu atât de orb...le-am oferit toată încrederea mea... și ei s-au folosit de asta... s-au folosit de mine...și unora le-am oferit atâtea și-atâtea șanse... și ei mi-au întors apoi spatele la prima mea strigare după ajutor... Cum poate fi cineva atât de orb când eu i-am oferit până și lumina ochilor mei...Nici când nu m-am simțit mai singur, mai trist și abandonat... 

  Ridicându-se cu greu de la masă și desfăcându-și o nouă sticlă cu "venin" Lisser spuse cu regret:

  - Și tu ești tot rece...dar măcar ție îți cunosc prețul...

Bilet

   Departe de tine... departe de tot ce știu și iubesc... încet, încet uit să zâmbesc. Cât voi mai fi nevoit să trăiesc așa ... De ce? de ce nu pot și eu măcar pentru o clipă să uit și să iert ... Mă doare atât de tare neputința de care sunt acum legat ... și de fiecare dată când par să îi rup lanțurile să fug iar la tine să îți spun totul ceva se întâmplă... ceva mă face să îmi aduc aminte vorbele lor... și jurământul făcut... jurământul pentru tine... Mă chinui de atât timp să găsesc o cale ... o soluție...ceva, o scânteie de speranță... Cuvintele lor mă bântuie și nu îmi dau pace, dar ei s-au înșelat cu toții!!! Știu asta... o simt cu toată ființa mea că nu mai e mult și le voi demonstra cât de mult s-au înșelat!!! Te rog doar mai așteaptă-mă puțin... Te iubesc...