Următoarele zile au trecut ca prin ceață, căci pentru Peter, aflat în casa fratelui său mai mare generalul Victor, își pierduseră scopul. Se simțea atât de obosit ... și ar fi dormit măcar pentru o clipă, însă nu putea așeza geană pe geană fără ca imaginea ei să nu îl chinuie preț de clipe bune, iar atunci când era treaz visa cu ochii deschiși ignorând tot ce se întâmpla în jurul său, dar toate acestea erau doar o dulce durere pe care o purta în suflet cu bună știință. El nu vroia să o uite în ciuda sfaturilor pe care le primea la fiecare pas mai de la toată lumea care îl vedea în aceea stare. Ce știau ei...? Faptul că o vedea în orice din jurul lui nu îl deranja, nu îi displăcea câtuși de puțin, ci faptul că atunci când se trezea din acest vis, ea nu era acolo... acesta era adevăratul chin. Oare ea simțea la fel? Deși își putea aminti perfect rezonanța vocii ei ce îi stătea adânc întipărită în minte, faptul că nu îi putea auzi cu adevărat glasul îl măcina încet, dar sigur. Ochii își pierduseră sclipirea aceea inteligentă iar privirea îi devenise tulbure și întunecată, de om nătâng. Bolnav de melancolie în desele sale plimbări rătăcitoare printre străduțele îmbâcsite de case vechi ale capitalei, mai mereu trăia cu impresia că o zărește și zâmbind pornea cu pași repezi pe urmele a ceea ce se adeverea a fi doar o nălucă. Se temea că odată cu timpul va intervenii uitarea necruțătoare ce va așterne doar tăcerea. El, a știut din prima clipă în care s-a întors la auzul glasului ei și i-a întâlnit privirea că o iubește! Stupid! veți spune voi toți cei sceptici și cu inima înfrigurată sau frântă sub greutatea trecutului ce vă apasă... dar ați uitat, s-au n-ați primit încă sărutul acela ce vă leagă pentru eternitate și a cărui sentință o primiți cu zâmbetul pe buze... nu ați cunoscut s-au mai trist, ați uitat gustul iubirii adevărate... Dar el nu uitase...!
