Se afișează postările cu eticheta poveste adevărată. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poveste adevărată. Afișați toate postările

Cheia

joi, 12 septembrie 2013


  Răspunsul zăcea de atât timp la vedere și el, orbit probabil de griji, îl trecuse prea ușor cu vederea. Ciudat cum tocmai acum el cel care era atent mereu la detalii nu îl observase. Capul îi bubuia de durere și nervi. Era o greșeală pe care nu o va mai repeta. Un pahar cu apă, două analgezice pentru a mai diminua temporar durerea și se așeză pe fotoliu cu capul în palmă. Era obosit. Hart iubise și el cândva, dar tot nu reușea să-i înțeleagă judecata lui Lisser, dar asta dragă cititorule este altă poveste. Frecându-se la ochi parcă încercând să alunge oboseala și durerea ridică jurnalul lui Lisser și cheia întregului mister. Era evident acum faptul pentru care amicul său îi strecurase jurnalul atunci când zăcea în pat. Vroia ca cineva să îi afle povestea. Dar de ce? Oare ce ascundea acest jurnal? Și putea el cumva să-l salveze pe Lisser de la pierzanie? Cu siguranță în el se aflau indicii vitale. Descheindu-se la haină și aprinzându-și narghileaua din care trase cu poftă câteva fumuri Hart coborî privirea în jurnal. 
  
 Profesorul
 
   Această povestire îi este dedicată celui care m-a învățat cu adevărat ce înseamnă bunătatea și onestitatea și rolul lor în viața unui om, dar și multe alte lecții valoroase. Îți mulțumesc bunicule nu te voi uita NICIODATĂ...!

  Anii au trecut ușor, ușor peste chipul lui Stan și acum obosit de povara lor și a necazurilor se afla în grija copiilor săi care îl vizitau pe cât de des puteau. Dintre toți singurul care îi rămăsese în preajmă era mezinul Peter care acum era un tânăr frumos de 23 de ani. Nu foarte înalt, dar corpolent și bine proporționat, cu ochii căprui, vioi și părul negru-des era mândria tatălui său căci pe cât de chipeș pe atât de bun era la suflet și ager la minte. Însă acum era rândul lui să-l părăsească și să-și urmeze studiile la facultate și asta îl întrista tare pe bătrân. Bunătatea lui Peter îi aducea mereu aminte de Sofia... iar acum urma să îl părăsească și el ...  De alfel nici lui Peter nu îi era ușor să-și lase tatăl tot mai bolnav, dar plecarea sa era inevitabilă. Știa că îl va face mândru pe bătrân și oricum promisese să se întoarcă cu fiecare ocazie ivită. Trenul șuieră și plecă zgomotos din loc. Câte o lacrimă brăzda acum obrazul celor doi ... 
 

Reflexiuni

duminică, 25 august 2013


  Era trecut de ora 4 dimineața și Hart rătăcea pe străzi în căutarea unei himere. Sub luna plină și împietrită își asculta pașii apăsați parcă de atâta îngrijorare. Urmărea atent jocul umbrei sale ce-și tot schimba poziția și dimensiunile în funcție de  iluminatul stradal. Știa că nu îl va găsi pe Lisser decât atunci când el va dori să fie găsit, dar asta nu îl împiedica să-și încerce norocul. Starea în care îi aflase pe domnul și doamna Goodman, figurile lor schimonosite de durere și ultimele cuvinte din scrisoare îi răscoleau sufletul și mintea. Cum ar fi putut el închide fie și un singur ochi știind că viața amicului său e în primejdie. Și pentru ce ? Sau mai bine spus pentru cine? Acum și el părea să se agațe de aceleași întrebări care îl bântuiau și pe bătrân. Și oare ce vroia Lisser să spună prin acel ultim rând "Azi nu îmi doresc de la voi decât o zi fără lacrimi..." ? Și cine era această "Circe" care nu se mulțumise doar cu sufletul bietului om, și acum îi furase și mințile și ultimul strop de rațiune și asta fără pic de remușcare? Să-i fie atât de indiferentă soarta unui om ce pretinde că și-ar vinde sufletul de bună voie pentru fericirea ei ... ? În fapt ce făcuse Layali să merite o iubire ca aceia pe care i-o purta Lisser? Oare ea îi cunoștea soarta și chinurile prin care acesta trecea? Și dacă da cum putea să asiste nepăsătoare când toate lucrurile prevesteau o nenorocire. De altfel chiar dacă nu l-ai fi cunoscut pe Lisser intim ar fi fost de ajuns să îl privești în ochi și ai fi înțeles că e un om bun și cu totul diferit de societatea din care face parte, un om cu un suflet mare. El, Hart îi prevăzuse un destin măreț, dar cumva pe drumul vieții Lisser pățise ceva, iar acum era de datoria lui să desfacă ițele acestui mister. Dacă ar avea măcar un punct de plecare, sau orice alt indiciu ...
  - Desigur! spuse Hart cu voce tare și porni în goană în josul străzii.


Povara...

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

  Sprijinit în cot de pervazul ferestrei, cu o față palidă și cu ochi somnoroși, citind dintr-o lucrare culeasă probabil de pe podea, privindu-l îngrijorat se afla Hart. Cu imaginea asta fu trezit Lisser în urma unui puternic junghi pe care îl simți atât în spate cât și în piept, pe jumătate încă adormit încerca acum să se ridice-n capul oaselor însă încercarea sa nu avu nici o izbândă atât din cauza durerii pe care o simțea în tot corpul cât și datorită lui Hart care lâsând cartea din mână se repezi spre patul său și îi zise cu un ton grav dar compătimitor:
  - Ce crezi că faci prietene?! Unde te pornești așa de grabă? Hai întinde-te în pat te rog, ești foarte slăbit și trebuie să te refaci. Ne-ai tras o sperietură pe cinste Lisser, ce-a fost în capul tău...? Dacă nu te-ar fi descoperit doamna Hoffen și domnul Goodman? Ce Dumnezeului căutai  la geam numai în șort și de când ai tu nevoie de somnifere ca să poti dormii?
  - Hart, te rog nu acum amice, simt că îmi pocnește capul ...!
  - Păi cum să nu simți dragă domnule că îți pocnește capul când doctorii au zis că ai sinuzită și pe deasupra te-ai pricopsit și cu o minunăție de pneumonie acută pentru a doua oară în mai puțin de un an! Lisser ce e cu tine nu te-am vazut niciodată în halul asta... Am înțeles de la domnul Goodman că în trecut ai refuzat tratamentul și ai fugit din spital spunându-i doar lui și ascunzând asta de doamna Hoffen. Lisser e mama ta de ce a trebuit să ascunzi asta de ea? Toți îți vrem binele așa că...
  - Te-am rugat nu acum Hart. Îți mulțumesc pentru griji dar ...  în problema asta nu cred că mă vei înțelege nici măcar tu... Cel puțin nu tu cel de acum.
  - Ce vrei să spui cu asta Lisser ? Delirezi de la febră probabil, altfel cum ai putea să faci o asemenea afirmație mai ales că mi-am dat cuvântul acum 2 zile că nu te voi judeca indiferent de ceea ce îmi vei povesti! Nu mă privi așa ciudat, atât timp ai zăcut inconștient! Hai spune-mi ce făceai în toiul nopții și pe o vreme ca asta la geam?
  - E un obicei pe care l-am dobândit în urmă cu exact un an. Așa m-am îmbolnăvit și prima oară... Îți voi povesti mai multe mâine când amândoi vom fi mai odihniți. Îți sunt extrem de recunoscător pentru grijile tale dar acum vreau să fiu lăsat singur... Te rog nu te supără pe mine!
  - Cum să mă supăr Lisser? Hai odihnește-te acum...




    

Trăim sub același cer...

duminică, 30 decembrie 2012

  Hart dispăru destul de repede în ceața deasă de afară, dar pașii încă i se mai auzeau în depărtare semn că mergea destul de apăsat. Pesemne discuția de la Aminia îl afectase cumva... Lisser nu se mișcă din loc decât în clipa în care nici pașii nu i se mai auzeau și asta pentru că nu dorea ca el să fie pricina întristării bunului său prieten Hart pe care tocmai ce îl regăsise. Între Lisser și Hart existase dintotdeauna o legătură puternică, o legătură care le permitea să se cunoască foarte bine unul pe celălalt și să comunice deschis nelăsând loc tainei între ei. Parcă nu ar fi vrut să se îndrepte către casă dar era târziu și îl aștepta o zi plină. Ajuns în fața ușii răsuci cheia oarecum temător, îi displăcea liniștea ce îl întâmpină din prag și îl însoții până în cameră. Capul îi vâjâia încă cutremurat de gânduri cu toate că ieșirea și aerul rece de afară îi prinseseră destul de bine. Aruncă o privire către mijlocul odaei pe a cărei dușumea zăceau încă manuscrisele sale. Toate erau începute dar apoi abandonate... Se prăbuși pe pat și închizând ochii pentru o clipă încerca să reflecte asupra situației în care se afla. În scurt timp reîntâlni tocmai starea care îl împinse afară din casă, iar simțea că se sufocă așa că dintr-o smuncitură scoase cravata de la gât pe care o aruncă pe fotoliu, lepădă apoi rând pe rând toate celelalte haine și lăsând capul pe pernă speră să adoarmă. Se foii preț de mai bine de jumătate de oră fără sorț de izbândă. Simțea prezența unui parfum ce nu îi dădea pace noapte de noapte. Se ridică și deschise larg ferestra în speranța că aerul proaspăt și rece îi vor fi de ajutor. Ridică privirea și rosti fără să vrea în șoaptă :
- "Trăim sub același cer..."

Un inceput...

miercuri, 14 decembrie 2011

   John zace în braseria hotelului, liniştit, dormind. Pe canapea, aproape de recepţie, la fel de liniştită mai sforăie din când în când recepţionera. E ora 3:18 minute şi aceiaşi durere nepăsătoare mă chinuie. Oare va pleca?Nu, asta nu! În nici un caz... nu pot să respir fără ea...Şi totuşi...Liftul coboară şi din el iese grăbită o "damă de companie" de la domnul Viorel, client fidel conform spuselor lui John. Cel puțin cei ca el lasă acolo un bacșiș...
Liniştea se lasă din nou pe holul luminat doar de spoturile de la recepţie. Trebuie să îmi adun gândurile, trebuie să existe o soluţie...mereu trebuie să fie o scăpare, o cale de ieşire...doar am trecut prin atâtea împreună...şi pentru ce toate aceste nebunii dacă nu pentru a fi împreună... Trebuie să îi spun...Dar cum, şi când...? Nu am minţit-o niciodată. Eu chiar o iubesc! Am lăsat tot ce am avut pentru ea... Când îmi aduc aminte prin câte am fost nevoiţi să trecem...Vreau să adormă iar uşor lângă mine... Am sperat  mereu că timpul va fi de partea mea. Acum mi-a devenit cel mai mare dușman...Pff că tot vorbeam de timp e deja 4:10. Nu mai e mult până la schimbul de tură, și parcă azi totuși aș vrea ca el să-nghețe.