Pe drumul spre adevăr

luni, 21 ianuarie 2013

 
  Hart așteptă până ce Lisser adormii și după își luă rămas bun de la părinții acestuia și se întreptă gânditor spre casă. Era mijlocul iernii, trecut de mai bine de două ceasuri de miezul nopții, respira cu greu aerul rece și nu suporta deloc zăpada murdară de sub picioare care îi îngreuna mersul mai mult pentru că încerca să evite locurile prin care o depozitase viscolul. Stelele stinse sclipeau palide, doar luna ca de gheață mai lumina străzile mici și înguste pe care la ora aceea târzie nimeni nu mai umbla. Priveliștea era una sumbră și dezolantă sau poate că așa o interpreta acum  mintea lui Hart marcată încă de suferința pe care o citise în ochii amicului său. Nu își dorea decât să ajungă cât mai repede acasă așa că mărind pasul se luă la întrecere cu umbra sa. Instalat comod la biroul său, cu o ceașcă de ceai negru aburind pe o farfuriuță, medita la cele spuse de Lisser. Faptul că nu reușea deloc să înțeleagă de ce zâmbește prietenul său de fiecare dată când vorbește despre lucrul care îl adusese în starea aceea teribilă îi provoca dureri de cap. Se aplecă să-și ridice servieta cu gândul de a se apuca de treabă dar, ca un făcut, din ea căzu aceași agendă la care îi tot fugise gândul tot drumul spre casă. Pesemene că Lisser o strecurase în servietă când l-a trimis după apă pentru pastile. Oare dorea ca el, Hart, să afle ce se întâmplat pentru ai veni cumva în ajutor? Asta puțin probabil pentru că nu reușea să-și amintească decât vreo două dăți în care acesta să fi apelat la cineva pentru ai veni în ajutor. Nu era deloc în firea lui o treabă ca asta, să fie boala de vină, să-l fi speriat? Dar pe chipul obosit al lui Lisser nu citese deloc azi teamă, deși ochii lui căprui îi trădau suferința ei păstrau aceiași limpeziciune și sclipire. Atunci care era motivul pentru care Lisser se arăta acum dornic să împărtășească lucruri din intimitatea sa pe care le ținuse atât de bine ascunse?
  Hotărât să nu mai piardă timpul cu tot felul de întrebări care-și puteau găsi acum răspunsul în carnetul din mâinile sale, Hart se decise să se facă cât mai comod și să-l citească. Ținându-l strâns cu ambele mâini și nemaiaflându-se sub patronajul îndoielii că ar face ceva rușinos, putea să-l observe mai bine. Carnetul (agenda) era de fapt o carte bine păstrată și asta deduse acum Hart pentru că spre deosebire de toate celelalte cărți ale lui Lisser care erau destul de uzate aceasta arăta ca nouă. Prima pagină era lăsată goală evident cu intenție, însă nu mică i-a fost mirarea când pe următoarele află un scris asemănător cu cel al lui Lisser însă mult mai ordonat și mai frumos. Aceasta avea deci să fie cartea despre care îi vorbise la Aminia? Desigur, scrisul acesta îi era cunoscut, era tot al lui Lisser, era scrisul pe care îl folosea atunci când compunea lucrări importante sau felicitări celor dragi, scrisul de care el Hart râdea atunci când îl vedea pe Lisser cum se chinuie să umple fie și o pagină în jumătate de ceas doar de dragul aspectului...
 
 

Confesiunea

vineri, 18 ianuarie 2013


 Afundat tot mai tare în fotoliul de langă fereastră, cu bărbia sprijinită în podul palmei și încadrată de degetul mare și index al mâinii stângi, ținând sprâncenele încruntate, Hart privea copleșit de toate acele gânduri agenda, astfel încât nici nu băgă de seamă faptul că Lisser asista deja de câteva clipe bune la ridicolul "auto-proces" conturat doar de niște mormăituri pe care acesta din urmă se chinuia să le descifreze.
  - Ce tot bombănești acolo ca un bătrân senil și părăsit de lume? și cu un zâmbet șters de durerea pe care o simți după câteva clipe de tuse productivă adaugă : De ce ai rămas amice ... trebuie ca și tu să te odihnești! Poti pleca fără de griji, dacă nici la mine acasă nu sunt pe maini bune atunci unde? Nu mai vorbi în șoaptă și spune-mi ai devenit cumva chiar atât de nerăbdător să îmi asculți povestea? zâmbind din nou ușor iritat de insistența tusei.
  Hart tresări speriat scăpănd agenda din care se împrăștiară pe covor parcă intenționat pentru al desconspira, așa cum își imagina el atunci,  toate plicurile și hârtiuțele din ea. Vizibil rușinat părea ușor încremenit locului iar obrajii gălbejiți și buzele vineții îi trădau sentimenul de vinovăție ce-l cuprinsese. Vroia să se scuze pentru că îl trezise dar mai ales pentru faptul că se afla în posesia unui lucru de care nici nu trebuia să se atingă. Începu prin a explica inițial bâlbâindu-se despre cum întâmplarea a făcut ca el să găsească aceea agendă, cum  datorită prieteniei și a grijilor pe care și le face a îndrăznit să citească o foiță din cele căzute, pentru ca mai apoi să prindă curaj, împins parcă și de lejeritatea și simpatia modului în care îi vorbise și îl privea acum Lisser care se amuza copios, să țină un  înflăcărat discurs anti-iubire care se încheie prin o serie de întrebări adresate în mod direct "pacientului":
   - Ascultă la mine! Iubirea e boală curată! E minciună! Nu îți trebuie, nu îți este de folos, ba mai mult îți pune piedică și apoi râde de tine. Se scurge asemenea nisipului dintr-o clepsidră, atât timp cât îți mege bine se află în jumătatea în care pică nisipul, cum îți merge rău își mută tabăra în partea din care curge până când se risipește. Dragostea ne îmbolnăvește, ne bântuie visele, e cea mai grea boală dintre toate. Nu te înțeg deloc. Ce găsești așa amuzant în spusele mele? Dacă iubirea e așa minunată de ce să suferi atât?
  -Pentru că nu sunt lângă persoana pe care o iubesc. Nu vreau ca durerea mea să dispară, pentru că mă face să fiu ceea ce sunt, un om care iubește. Și mă amuză faptul că te înșeli atât de amarnic, deși cândva și tu ai iubit. Iubirea e adevăr indestructibil, e speranță, ne umple visele. Dragostea adevărată nu e ușor de aflat, trebuie să lupți pentru ea, și odată aflată ea numai poate fi înlocuită. Da ea este o boala, dar nu așa cum ai descris-o tu. Iubirea adevărată e ca o boală a copilăriei prin care toți trebuie să trecem la un moment dat și asemeni ei, vine doar odată în viață și de atunci nu trebuie să te mai temi de ea. Dragostea e ca o flacără delicată, pe care trebuie să o ocrotești de adierea vântului și care se stinge doar acolo unde apare uitarea sau nepăsarea. Și nu trebuie să te rușinezi pentru că ai citit din acele rânduri ci pentru că ai citit și nu ai înțeles nimic, pentru că ai iubit și ai uitat! Te rog acum, dă-mi somniferul  de pe masă cât despre agendă poți citi de vei dori și vei afla tot adevărul...

Cuget

marți, 15 ianuarie 2013

  
 Era convins că această agendă care se afla acum în posesia sa conține dacă nu răspunsuri la întrebările sale cel puțin indicii care ar putea explica tumultul lui Lisser, iar scrisorile pe care le descoperise întâmplător atunci când o luase de pe raft nu făceau decât să-i întărească părerea. În alte împrejurări n-ar fi îndrăznit niciodată să treacă cu vederea faptul că îi încalcă dreptul la intimitate și se simțea oarecum scârbit că îndrăznise să citească deja o scrisoare și îi era rușine de faptul că acest lucru nu a fost de ajuns pentru ai satisface curiozitatea. El bănuise de la bun început care ar fi cauza suferinței amicului său chiar dacă acesta o negase cu vehemență la Aminia, dar ochii nu văd întodeauna ceea ce uneori vede inima, iar ceea ce ochiul omenesc vede destul de clar, dragostea i-l face invizibil, după cum tot ea te face să vezi ceea ce nu se vede. El unul încetase să mai creadă în iubire adevărată cu toate că admitea că sufletele noastre, chiar și în dragoste, sunt de păreri diferite. Ceea ce îi place unuia, altuia ar putea să i se pară odios, dar cu toate acestea ei pot să fie de acord asupra faptului că fiecare îndrăgește nespus de mult lucrul iubit încât această iubire dusă la exagerare le întunecă îndrăgostiților judecata pănă într-acolo să considere ființa pe care o îndrăgesc ca singura pe lume înzestrată cu cele mai înalte virtuți și lipsită de orice cusur. Deci orbi! Iar el "orbise" odată și nu mai vroia să repete această experiență ce-i lăsase un gust amar. Îl privi pe Lisser și spuse cu glas stins să nu-l trezească:
  -Dragostea fără nădejde e vis deșert și glumă proastă... iubirea ta profundă îți întunecă rațiunea Lisser... Nu ști oare că cine se înflăcărează pentru o idee, ca și atunci când iubești pe cineva, cu cât suferă pentru ele, cu atât mai mult le îndrăgește? De ce ți-ai ales atunci să urmezi acest drum... Mă uit la tine și nu văd decât doar o umbră a ceea ce ai fost. Ai uitat și să mănânci...

Secretul lui Lisser II

luni, 14 ianuarie 2013

  
  Era puțin trecut de miezul nopții și deși dormea Lisser purta o luptă crâncenă. Nu lupta doar cu boala cel țintuise acolo, în patul de care se înstrăinase de bună voie, lupta cu el însuși, o luptă sufletească pe care o considera nedreaptă și pe care conștiința îi spunea că o va pierde. El era doar cel care lăsase frâu liber trecutului să-i fure prezentul fără să opună prea multă rezistență  cu toate că prevăzuse și lucrul acesta din timp.Și pentru ce? Pentru că trecutul i se părea mai glorios și mai dulce poate decât nesiguranța tainelor și perspectivelor viitorului? Nu, asta în nici un caz. Nu se temuse niciodată de ceea ce îi rezerva soarta. Toate piedicile care i-au fost aruncate parcă menite să-l oprească din drumul său spre glorie nu au făcut decât să-l călească. Îi făcea plăcere să izbutească prin forțe proprii motiv pentru care nu îi era în fire să ceară ajutorul nimănui nici atunci când se vedea copleșit, iar de cele mai multe ori Fortuna înduioșată de voința sa îl privea cu blândețe și îi surâdea. Învățase din fiecare greșeală, devenise mai puternic cu fiecare obstacol, și deși era tânăr desele necazuri ce se abătuseră în ultima vreme asupra sa îl făceau să-și simtă sufletul îmbătrânit. Uneori se întreba dacă nu cumva Dumnezeu se joacă cu el și existase o vreme în care s-ar fi luat la trântă fără să ezite chiar și cu forța divină. Pentru ce devenise Lisser doar o umbră, de ce se ascundea în spatele unui zâmbet pal când el se știa gol pe dinăuntru? De ce a trebuit să se chinuie așa? Care este acel secret care îi macină ființa și pe care este dispus să-l păstreze chiar cu riscul de a se stinge? Pentru a proteja pe cine sau ce făcea el acest sacrificiu? Toate aceste întrebări și le punea singur Hart îngrijorat din ce în ce mai tare de soarta amicului său. Se hotărî că o să meargă până în pânzele albe de va fi nevoie să afle adevărul și să-l știe bine! Dar cum? Știa că-i poate vorbi lui Lisser zadarnic dacă acesta nu va voi să îl audă, dealtfel poți încuraja cât vrei pe cel legat la ochi să privească prin cârpa cu care este legat că tot nu va vedea nimic. Trebuie mai întâi să i-o dai jos ca să poată zări ceva. Și cum putea Hart să facă acest lucru fără să-i înrăutățească starea deja gravă în care se afla. Răspunsul era chiar în mâinile sale...

Secretul lui Lisser

duminică, 6 ianuarie 2013



  Hart nu își mai văzuse niciodată amicul într-o stare atât de deplorabilă și făcându-și griji se prefăcu că plecă așteptând ca acesta să adoarmă. Nu suporta să îl vadă așa și era hotărât să afle adevărul care îl chinuia pe Lisser. Vrând să își mai omoare timpul aruncă o privire în biblioteca îmbogățită recent cu peste 150 de volume așa că avea de unde alege. Trecu repede cu vedere operele lui Kafka, Shakespeare, Stevenson, Doyle sau Karl May, toate acestea îi aduceau aminte de vremea copilăriei lor și le știa prea bine, căuta ceva mai exotic ceva ce nu citise. În timp ce studia rafturile privirea i se opri asupra unei agende în coperți de piele neagră și cotor de culoare maronie ce părea a nu-și avea locul printre toate acele cărți. Preț de câteva secunde ezită, dar curiozitatea se dovedise mai puternică așa că o înlătură de la locul ei. Imediat din ea căzură mai multe hârtiuțe și plicuri pe care atunci când se aplecă să le ridice Hart nu putu să nu observe că unele din ele erau rupte sau boțite de parcă cineva le salvase de la distrugere în ultima clipă. Acest lucru îl intrigă și mai tare fapt pentru care citi una din hârtiuțele cele mai rupte și înțelese curând despre ce era vorba. O lacrimă îi brăzdă scurt obrazul nebărberit și umezi hârtia din mâna sa acum tremurândă. Era vizibil zdruncinat de ceea ce citise și asta se putea observa din culoarea tot mai gălbuie a feței și a faptului că se trezi nevoit să se sprijine de peretele holului. Uitându-se în oglindă oftă în șoaptă : "Noi doi Lisser se pare că purăm aceeași cruce...". Cu mâinile tremurânde deschise apoi ușor agenda, temându-se parcă de ceea ce urma să-i dezvăluie conținutul ei, dar nu apucă să citească nici măcar primul cuvânt căci din camera de alături i se păru că îl aude pe Lisser vorbind. Se apropie de ușă și împingând-o puțin realiză că amicul său vorbea prin somn. Inițial avu impresia că aiurează de la febră, dar când dădu să închidă la loc ușa reuși să deslușească câteva cuvinte : "să nu uiți niciodată", "adevărul", "ei au mințit-o", "nu pot să-i spun", "același cer", și "mereu" după care picase într-un somn adânc. Apropiindu-se de pat, Hart îi șterse fruntea de sudoare așezându-i apoi o compresă rece lund hotârârea să-și petreacă noaptea în fotoliu să îl poată supraveghea.

Povara...

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

  Sprijinit în cot de pervazul ferestrei, cu o față palidă și cu ochi somnoroși, citind dintr-o lucrare culeasă probabil de pe podea, privindu-l îngrijorat se afla Hart. Cu imaginea asta fu trezit Lisser în urma unui puternic junghi pe care îl simți atât în spate cât și în piept, pe jumătate încă adormit încerca acum să se ridice-n capul oaselor însă încercarea sa nu avu nici o izbândă atât din cauza durerii pe care o simțea în tot corpul cât și datorită lui Hart care lâsând cartea din mână se repezi spre patul său și îi zise cu un ton grav dar compătimitor:
  - Ce crezi că faci prietene?! Unde te pornești așa de grabă? Hai întinde-te în pat te rog, ești foarte slăbit și trebuie să te refaci. Ne-ai tras o sperietură pe cinste Lisser, ce-a fost în capul tău...? Dacă nu te-ar fi descoperit doamna Hoffen și domnul Goodman? Ce Dumnezeului căutai  la geam numai în șort și de când ai tu nevoie de somnifere ca să poti dormii?
  - Hart, te rog nu acum amice, simt că îmi pocnește capul ...!
  - Păi cum să nu simți dragă domnule că îți pocnește capul când doctorii au zis că ai sinuzită și pe deasupra te-ai pricopsit și cu o minunăție de pneumonie acută pentru a doua oară în mai puțin de un an! Lisser ce e cu tine nu te-am vazut niciodată în halul asta... Am înțeles de la domnul Goodman că în trecut ai refuzat tratamentul și ai fugit din spital spunându-i doar lui și ascunzând asta de doamna Hoffen. Lisser e mama ta de ce a trebuit să ascunzi asta de ea? Toți îți vrem binele așa că...
  - Te-am rugat nu acum Hart. Îți mulțumesc pentru griji dar ...  în problema asta nu cred că mă vei înțelege nici măcar tu... Cel puțin nu tu cel de acum.
  - Ce vrei să spui cu asta Lisser ? Delirezi de la febră probabil, altfel cum ai putea să faci o asemenea afirmație mai ales că mi-am dat cuvântul acum 2 zile că nu te voi judeca indiferent de ceea ce îmi vei povesti! Nu mă privi așa ciudat, atât timp ai zăcut inconștient! Hai spune-mi ce făceai în toiul nopții și pe o vreme ca asta la geam?
  - E un obicei pe care l-am dobândit în urmă cu exact un an. Așa m-am îmbolnăvit și prima oară... Îți voi povesti mai multe mâine când amândoi vom fi mai odihniți. Îți sunt extrem de recunoscător pentru grijile tale dar acum vreau să fiu lăsat singur... Te rog nu te supără pe mine!
  - Cum să mă supăr Lisser? Hai odihnește-te acum...




    

Obiceiul lui Lisser

miercuri, 2 ianuarie 2013

  Un fior îi străbătu întreg corpul și nu era de la frigul de afară, de altfel pe acesta nici nu îl simțea sau nu vroia să-l ia înseamă. Probabil, cu timpul, organismul lui se obișnuise cu aerul rece, în urma expunerilor repetate la care îl supunea noapte de noapte și până la ivirea zorilor. Pentru Lisser devenise un fel de obicei să privească clipe îndelungate cerul fie el presărat cu stele sau doar negru întunecat. Stătea nemișcat ore bune privindu-l parcă analizând o imagine mult prea clară pentru el deși privea doar în gol... De aceea era mai tot timpul răcit, iar răgușeala sau tusea deveniseră o banalitate. Fiorul pe care îl simțea tot mai des pleca din inima sa grea ce uneori parcă lua o pauza, uita să mai bată... Din când în când se ridica de la geam și se întorcea printre cărțile sale la care lucra în paralel, motiv pentru care nu terminase pe nici una din ele. Masa lui de lucru ar fi putut lăsa oricui impresia unei lipse de organizare, a unei harababuri mai ales că majoritatea cărților se aflau pe podea, însă Lisser știa locul fiecărui lucrușor, iar în mintea lui exista o ordine clară știind unde, ce și cum. La loc de cinste, ferit de învecinarea cu orice alt lucru, se aflau două obiecte pe care Lisser le considera neprețuite și pe care le purta cu el oriunde ar fi mers.O batistă pe care era brodat un îngeraș și o poză mai veche în care era înfățișat un tânăr cu trăsături comune cu Lisser și care părea cam de-o vârstă cu el. Într-un colț al mesei pe o tăviță de aramă era așezat un flacon cu somnifere din plante la care mai recurgea din când în când pentru al ademeni pe Moș Ene. Pe o foaie de hârtie boțită și puțin cam veche zăceau câteva rânduri scrise dezordonat dar apăsat cu roșu :

 "- Ști care este partea tristă a iubirii adevărate? Este acel moment în care se întâmplă să gândiți că nu mai există speranță să fiți împreună dar petreceți timp rugându-vă ca totuși să reușiți și să vă fie bine. Este acel moment în care mintea îți spune renunță dar inima îți spune stai, luptă! Este momentul în care visezi acea persoană aproape în fiecare noapte doar să te trezești dimineața cu lacrimi în ochi. Și mai presus de toate, e atunci când indiferent de modul prin care încerci să uiți acea persoană, nu poți pentru că o iubești atât de mult și nici nu ști de ce... Aceasta este iubirea adevărată, atunci vei ști sigur că iubești!
                                                   M.P.  ".

Și la această bucățică de hârtie Lisser ținea foarte mult și în mai toate clipele în care privea cerul o recitea și nu de multe ori în mintea lui parcă și asculta acele vorbe chiar din gura bătrânului înțelept de la care le auzise pentru prima oară. Deschizând flaconul scoase de această dată două pastile pe care le înghiți în stilul său, adică fără un strop de apă, și cu hartia în mână se întoarse liniștit la geam...