Layali

   -Jud adu te rog un ceai cât mai amar pentru amicul nostru să spună cu patimă ce are de spus și unul cât mai dulce pentru mine, asta așa, să nu mă amărăsc și eu.Amice eu unul nu văd de ce te tot agăți de adevăr când el nu ți-a adus decât nefericire! E un blestem ascultă la mine!

  - Au fost clipe în care și eu am gândit așa și sunt momente în care mă mai îndoiesc. Dar cred cu ardoare în adevăr, e în sângele meu! Așa am ajuns și la concluzia că este mai bine să fiu urât pentru ceea ce sunt decât să fiu iubit pentru ceea ce nu voi fi niciodată!

  -Fă-mă să înțeleg...ai părăsit-o tu pe ea sau ea pe tine???

  -Dragostea ne abandonase pe amândoi. Eu îmi pierdusem răbdarea de mult iar ea... ea uitase ce înseamnă iubirea adevărată. Asta a făcut ca povestea noastră de iubire să aibă un final nefericit. Cred că a fost o vreme în care amândoi știam asta dar, de dragul trecutului luptam pentru viitor. Eram orb atunci când venea vorba de ea și îmi construisem un întreg univers în jurul ei cum și ea ajunsese să îmi mulțumească pentru simplu fapt că m-a cunoscut. Trăiam unul pentru celălalt și ne bucuram de fiecare clipă în care ne puteam ține de mână, ne puteam săruta și eram recunoscători clipelor în care privirile noastre se întâlneau și nu ne doream ca ele să se mai termine... 

  - Atunci ce s-a întâmplat??!

  -Uitarea bunul meu prieten... uitarea. Ea și-a uitat iubirea iar eu, eu unul renunțasem să mai lupt.

  -Ia spune-mi că am și uitat să te întreb cine era "ea" cea care a fost și nu mai este?
  - O cheamă Layali...

 

Din adevăr...

  -Vezi tu Hart, eu scriu o carte...

  -Amice, știu că ne-am ghidat mereu amândoi după principiul că știința și virtutea sunt daruri mai mari decât noblețea și bogăția, dar nu văd cum ar putea așa ceva să te aducă la o stare ca aceea în care te aflasem! Nu se poate să fie doar atât, ultima oară când te-am văzut așa a fost atunci când l-ai pierdut pe...

  -  De ce trebuie să te grăbești? Ai promis că nu mă vei judeca de altfel! Da e mai mult...

  -Scuză graba mea de mai înainte, te rog continuă!

  - Ascultă-mă oricât ar părea nebunie cea ce voi spune e totuși nebunie cu tâlc. Atunci când ți-am răspuns ezitant cu da și nu a fost pentru că ambele variante erau în oarecare măsură corecte. Da Hart nu te-ai înșelat atunci când ai spus că e vorba de o femeie...

  -Ha-ha! Știam eu! "O, slăbiciune, numele tău e femeie!". Și din câte îmi dau seama ai și iubit-o altfel... stai acum realizez că ai spus că ambele variante erau corecte!Nu îmi spune că...

  -Da, am iubit-o! Și da, pentru mine a murit...

  -Curaj prietene! Șterge-ți ochii! Nu am știut, dar cum de s-a întâmplat? Dumnezeu să...

  -Nu Hart, nu ai înțeles, ea a murit dar doar pentru mine!

  -Acum înțeleg!Să înveţi a citi ce-ţi scrie iubirea care tace, şi să auzi cu ochii, astea nu le poate face decât gingaşul simţ al iubirii și tu bunul meu prieten știi prea bine că eu nu pot și nu vreau a iubi! Cunoști doar concepțiile mele despre femei și iubirea lor.Hai mai bine capul sus, înfrânge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte! Vezi, știam eu ce știam când îți spuneam să nu cauți fară rost iubirea adevărată ! E un mit amice! Femeile știu prea bine asta și au perfecționat la rang de artă înșelătoria și minciuna! Vorba aia "Diavolul foloseşte şi Scriptura când vrea să-şi atingă scopul" așa și femeia cu farmecele ei te ademenește și te prinde în lanțuri. Ei vezi așa te vreau zâmbește fii puternic!

  -Zâmbesc Hart, zâmbesc! Nici nu bănuiești cât de tare mă amuză ce spui și cât de mult te înșeli. Puterea adevărată nu vine din ură sau răzbunare ci din adevăr...
 

Taclale și miros de fum

  - Marhaban sayyid ! Cu ce vă pot fi de folos (zâmbind)?

  - Jud văd că tot glumeață ai rămas. Hai stai lângă noi și încântă-ne cu șarmul tău!

  - M-aș fi alăturat cu plăcere dar nu se cuvine și în plus o glumă bună e plăcută ca parfumul unui trandafir, două glume sunt ca parfumul a doi trandafiri, trei glume ca parfumul a trei trandafiri, dar patru te asfixiază sau te adorm domnule Hart... tot ca de obicei?

   - Da Jud, mulțumim și te rog adu și o scrumieră pentru Hart.

   -Soarta unei glume depinde de urechea care o aude, nu de limba care o spune!Și o cafea dragă Jud, da o cafea neapărat! De fapt două, în seara asta amicul meu și cu mine avem multe de povestit. Am promis că te voi asculta fără să te judec și fără să mă îndoiesc de ceea ce îmi vei spune, de altfel la ce bun un prieten care să te cunoască așa cum ești dar să nu înțeleagă ce ai fost și să nu accepte ce ai devenit ? Din câte văd eu ceva te-a afectat destul de rău. Te știam de granit, pesemne așa cum am mai spus e una din două: ori ai pierdut pe cineva drag, ori e la mijloc vreo femeie!

  -Da...și nu...dar da.

  -Cum vine asta? Nu mă mai fierbe atât omule și adu lumină vorbelor tale! 

  -Cafeaua și narghileaua sayyid. Îndată am să mai aduc și alți cărbuni și scrumiera pentru domnul Hart. Dacă mai doriți ceva să îmi spuneți. 

  -Deocamdată atât Jud, te poți retrage, tocmai ce se pregătea amicul nostru să îmi destăinuie păsurile sale. Mulțumesc pentru scrumieră!
 

La Aminia

În drum spre Aminia, Hart observă cum amicul său privi câteva clipe spre spitalul pe lângă care tocmai treceau și nu se putu abține:

  -Prietene ce e cu tine? Ori îți faci planuri de vacanță pe aici? dar zâmbetul lui Hart dispăru când gluma sa întâlni doar tăcerea. Ce e cu tine omule tu chiar nu mai știi de glumă? Nu-mi spune că te-ai supărat acum din nimic!

  -Nu Hart, doar că... am niște amintiri mai neplăcute legate de spitalul acesta. Cât despre șederea mea află că am petrecut o noapte aici și aș face orice să scap de amintirea asta neplăcută și încă alte câteva care mă leagă de el.

  -Atunci nu imi rămâne decât să sper că îmi vei povesti ce te frământă când ajungem la Aminia?

  -Cu o singură condiție domnule Hart!

  -Ascult.

  -Să nu mă judeci pentru cele ce ți le voi spune și nici o clipă să nu crezi că fabulez!

  -Mă jignești! Mereu am ascultat cu interes ce ai avut de spus așa cum ai făcut și tu. Vorba aia: "Peştii se prind cu undiţa, iar oamenii cu vorba."

Deschizând ușa de la Aminia, Hart făcu loc perdelei de fum să întâlnească ceața de afară într-un vârtej de aburi, mirosuri de tutun cu aromă de măr și mâncare orientală. Muzica arăbească îi întâmpinase încă din capul străzii iar localul arăta în ochii lor ca în prima zi în care i-au pășit pragul și-și depănau unul altuia amintiri, aventuri și verzi și uscate. Pentru alții era poate doar o bodegă ca oricare alta din orașul ăla, dar pentru Hart si amicul său avea farmecul ei. S-au așezat la aceiași masă, la locurile lor. Așa cum obișnuia de fiecare dată Hart își aprinse tacticos țigara apoi făcu un semn discret chelneriței să vină să le ia comanda.

 

Revedere...

  - Hei! Domnu' , dar incotro vă îndreptați așa abătut de nici nu vă mai recunoașteți vechile cunoștințe sau poate ați uitat prieteniile de demult?

Speriat, tresări și se întoarse către vocea din umbră:

  -Hart, bunul meu prieten, cum să te uit? Și tocmai pe tine?! Iartă-mă, eram doar puțin îngândurat...dar ia zi ce vânt sau dor nebun te aduce acasa?

 -Nu te știam de mincinos, dar fie și un lup mâcat de oaie. Cunosc privirea asta a ta, doar puțin îngândurat pe naiba, nu poate însemna decât două lucruri: ori s-a stins cineva drag ție, ori e vorba de o femeie! Cum văd eu lucrurile nu sunt așa de simple pe cât ai vrea tu să le faci să pară. Hai spune-i amicului tău ce te-a împins în miez de noapte să umblii așa constrâns de gânduri?

  -Nimic...

  -Cum nimic? Nimicul acesta la tine e mereu mai mult decât ceva! Poți tu zâmbi și iar zâmbi mișel, să încerci să ascunzi ce crezi că e de ascuns,  dar chiar crezi că mă vei putea păcăli cu ceea ce e doar o umbră a zâmbetului tău??? Hai nu mă supăra și povestește-mi mai bine la o narghilă ce te frământă.

  -Hart amince văd că nu-mi oferi ocazia de a mă sustrage unor astfel de îndatoriri.  La vechiul nostru local atunci. Cum spuneai tu mereu: "Este rău să avem vicii, însă este și mai rău să trăim fără ispite!".

  -Așa mi te aduc aminte!Bravo, vezi încet, încet mai cobori și tu printre noi pământenii de rând și-ți amintești că ai și tu un suflet care are necesitățile sale! 

Zicând acestea porniră amândoi pe străduța îngustă mărginită de casele bătrânești lăsate în paragină și care zăceau gata să cadă. În tăcerea noptii pașii li se auzeau ritmic pe caldarâm până în depărtare. Se anunța o noapte albă presărată cu depănări de amintiri în fum de narghilea și cafele...

Cap. I ~Sa nu uiti!~

 "-Să nu uiți niciodată cine ești cu adevărat! "

Acestea aveau să fie ultimele lui rânduri către ea, ultimul sfat pe care dorea să il mai ofere. Stând pe fotoliu frământându-și mâinile se gândea acum la ziua de mâine.Privirea-i părea că încearcă să străpungă întunericul de afară în căutarea unor răspunsuri. În mintea sa ideile se perindau cu o viteză amețitoare și camera parcă devenea tot mai mică, mai neîncăpătoare, parcă și aerul devenea sufocant și insuficient.Liniștea din casă îl speria acum...Avea nevoie de o schimbare și se gândi că o plimbare în miez de noapte îl poate ajuta să-și limpezească mintea.Se ridică din fotoliul în care își petrecuse mai toată ziua și porni ușor, cu pași calculați, parcă temător către ușă. Se opri o clipă în fața bătrânei oglinzi să-și aranjeze gulerul de la cămașă, părul, apoi își ștersese răbdător pantofii, și răsucind cheia în ușă părăsi casa ce-i stârnea acum un sentiment de claustrofobie. Pașii îl purtau acum la întâmplare pe străzile înguste, însă mintea lui explora cutezătoare universul sentimentelor ce-l încercau.Din depărtare putea fi luat drept un lunatic, unul care umblă brambura pe străzi în căutare de stele căzătoare, însă el nu era așa, credea în steaua lui nemuritoare și ea era acolo, sus pe cer, devenind din ce în ce mai strălucitoare.Ar fi putut oricând să întindă mâna și să o culeagă, dar știa că nu e timpul încă, trebuia să mai crească.Avea un singur regret în suflet...

Dar cine era el de fapt?

  Obișnuiam să o privesc minute în șir înainte să adoarmă și de cele mai multe ori mă simțea, zâmbea și mă ruga să o cuprind în brațe nu înainte să mă întrebe de ce o priveam. Deși știa că îmi era atât de dragă și că o iubeam într-atât de mult nu a reușit să deslușească faptul că pe langă toate acestea îi citeam pe chip trăirile din timpul zilei. Știam când adoarme fericită langă mine și asta era cea mai mare bucurie a mea, mă simțeam împlinit! Adormeam așa ținând-o strans la piept, și știam că se simte în siguranță. Era ca un copilaș atunci când purta discuții în contradictoriu cu mine în toiul nopții pe seama faptului că o tot înveleam atunci când se dezvelea, iar zorii zilei o găseau zâmbind știind că o priveam din nou și se amuza atunci când îi povesteam cum râde prin somn. Așa frumos treceau acele nopți și parcă nici unul din noi nu dorea prea curând răsăritul. Timpul însă, dușmanul meu declarat și cred al tuturor vietăților pe care le lipsește de frumusețea acestei lumi, avea să îi răpească ei zâmbetul și să-mi aducă mie tristețea. Citeam acum în chipul ei nemulțumirea, o veșnică frământare ce prevestea uitarea ce avea să vină. Simțeam toate acestea, încercam să-i vorbesc dar mă loveam de un zid, era nepăsarea... Reușeam cumva să citesc în minciunile ei adevărul, și încercam pe cât de mult posibil să îi ascund acest fapt. Purtam acum o mască pe care la un moment dat toți o purtăm și sfârșim prin a o purta într-atât de mult cât să uităm cine suntem noi, cei din spatele ei. Așa, puțin câte puțin, fericirea mea se stingea odată cu zambetul ei. Știam cât de multe își dorește de la viață și nu o judecam pentru lucrul acesta, ce nu puteam înțelege eu însă era graba ei. Așa am ajuns să cred că cel mai bine ar fi să o las să își găsească fericirea ei, să urmeze drumul vieții chiar dacă știam că asta o va răpi de langă mine. Priveam neputincios cum între noi se ridica treptat un perete de gheață. În fiecare zi speram, privind în ochii ei adânc, uneori căutând răspunsuri deșarte și mă agățam de ideea că poate o să vadă adevărul și prin puterea lui ne va fi bine...