Ciudat...

  Ciudat ... mă simt atât de obosit și totuși ceva mă împinge să nu mă odihnesc, ci să scriu. A trecut ceva timp de la ultimele rânduri așternute și deși simt durere în fiecare parte din corp nimic nu se compară cu durerea pricinuită de vorbele tale... și doare atât de tare încât aș vrea să nu mai exist. Mă întreb dacă tu știi că dintre toți pe tine te-am iubit cel mai mult și... din toți tocmai tu ai fost aceea care mi-a facut cel mai mult rău... și mai ciudat e că tot pe tine te iubesc cel mai mult deși mi-ai greșit enorm... Simt cum ard dar totuși e prima noapte când îmi e frig... dar nu ești aici să mă încălzești cu îmbrățișarea ta sau să îmi răcorești fruntea cu un sărut... Am sacrificat tot ce am avut pentru tine și as face asta din nou cu zâmbetul pe buze ... dar cred  că pentru tine aș fi același nebun care e acolo doar să te ridice când cazi și să îți fie alături când iți este greu dar pe care să nu fi nevoită să îl privești și altfel... Și dacă va trebui să aștept o eternitate ca tu să mă înțelegi atunci sunt pregătit căci în ziua în care o vei face tot nu v a fi prea târziu.  Nici nu știi cât imi e de greu și odată cu ziua de mâine nici nu vei mai putea afla... Nu știi cât m-au rănit vorbele tale... și ce mi-ai cerut... Și nu știi cât doare că nu pot să spun "Te Iubesc!" altcuiva...

Sunetul tăcerii

  Vineri dimineață,

Sunt aproape 3 ore de când nu o mai simt. Tace...pare că nu mai vrea să bată și cu toate acestea eu nu am părăsit această lume... Nici nu știu ce mă doare mai tare, tăceara ei sau a celei în ale cărui mâini am abandonat-o. Cât timp voi mai fi nevoit oare să plătesc acest preț mult prea scump...? Cel puțin acum ea își va găsi liniștea. E mai bine așa să nu știe tot! Dar ce mult aș vrea să strângă al ei pumn...să o zdrobească și să-mi curme odată suferința! Am obosit să spun lucrurilor pe nume fără să vorbesc doar ca ea să mă audă fără să și asculte. Ochii mei nu mint ... azi au vărsat ultima lor lacrimă și acum îmi cer tributul, vor ca să-i închid. Ce mult aș vrea însă ca ea să știe că și în ultima lor clipă tot a ei privire au căutat și întâlnit... și-au amintit cu drag al ei zâmbit au sclipit și-au adormit...

Doar un gând...

 

  -Poftim! Alarma zbârnăie în continuu și el zace dezbrăcat cu capul pe masă în fața geamului deschis! Vai și ce miros... parcă m-aș afla în vre-o cârciumă de la colț de stradă... Ce-o fi în capul lui!!! Hei! Trezește-te n-auzi!? Lisser ce e cu tine băiatule ?! Dumnezeule uite și pastilele răsturnate pe masă... de când ai încetat tratamentul?Tu chiar nu vezi că te distrugi așa... Dar trezește-te odată!!!!

  -Și dacă într-o zi nu am să mă trezesc ce? Crezi că îmi va simți cineva lipsa? sau dacă mă trezesc deodată lumea se va schimba în bine?zise Lisser fără să ridice capul de pe masă și fără să se sinchisească să deschidă ochii.

  - Ce vorbe sunt acestea? Vorbesc cumva aburii alcoolului care îți părăsesc mintea aia tulburată? Tu la noi chiar nu te gândești? Ce e cu tine?

  -Nimic. Vreau doar să fiu lăsat în pace. Și dacă poți închide și ușa după tine.

  -Ție chiar nu îți mai pasă? De...

  -Nu!!!strigă de această dată Lisser. Acum te rog lasă-mă în pace...

Ușa se trânti în urma unor pași apăsați și Lisser rămase singur în cameră. Se ridică cu greu din scaun și clătinându-se culese un trandafir alb de pe dușumea pe care îl așeză cu grijă într-o cană de pe masă. Cu capul sprijinit pe dosul palmelor începe apoi să-i numere petalele, 25 la număr...

  -Ce știi tu... întotdeauna m-am ținut de promisiuni. Cu primii mei bani munciți ți-am cumpărat un trandafir exact ca acesta...nu am putut mai mult și m-a durut enorm... dar ți-am ascuns asta... și mi-am promis atunci că în clipa în care voi câștiga mulți bani îți voi cumpăra un buchet demn de tine...!

De ce mă tem...

  A trecut atâta timp de când ți-am simțit respirația caldă...de când te-am îmbrățișat...de la ultimul adevărat sărut...dar eu, eu nu le-am uitat. Nu aș putea nici dacă aș vrea. Mă întrebi de ce? De ce nu încerc să mă arunc în brațele altcuiva? De ce nu ofer o șansă și altui sulfet? Dar cum aș putea când tu ești încă vie în mine...și arzi tot mai tare cu fiecare zi, cu fiecare clipă ce mă ține departe de tine, cu fiecare vorbă nerostită și îmi alergi neobosită prin fiecare colț al minții mele exilate pe tărâmul nebuniei...Acolo ești liberă să îmi faci ce vrei să îmi smulgi de câte ori vrei inima din piept și să o calci în picioare fără vreun pic de milă atât timp cât la final îmi voi putea odihni din nou sufletul obosit în brațele tale...Vezi tu scumpa mea...ești încă o copilă în fața iubirii ce ți-o port... și asta îmi pot da seama numai din întrebările greșite pe care mi le arunci parcă pentru a mă înlătura. Tu nu trebuie să te întrebi cum și dacă te mai iubesc chiar și după atâta timp... când tu nu cunoști răspunsul la alte două întrebări : de ce și cât? Nu cred...de fapt sunt sigur că nici până în ziua de astăzi nu știi de ce tocmai pe tine te am ales. Și acum să aflu că îți este greu...și eu să fiu neputincios...e cea mai crudă osândă ce mi se putea da! Turbez! Nu! fierb și simt cum mă sting pe zi ce trece! Nu sunt obișnuit cu neputința! Am învins atâtea obstacole, am sacrificat tot ce aveam mai de preț!Am fost nevoit să te îndepărtez doar să te știu bine!!! Mi-am vândut sufletul, tinerețea, sănătatea,  am lăsat în urmă o carieră și familia, m-am izolat în tăcere ani buni fără să spun o vorbă cuiva despre ce simt sau gândurile mele negre și toate pentru ce...Vreau să te știu bine!!!Vreau să fii tu bine!Nu îmi pasă de mine, doar tu să fii bine! Căci pentru tine am făcut tot...De-aș putea face un schimb și să iau tot răul ce s-a abătut peste tine asupra mea atunci aș zâmbi (știu sună ciudat...), dar ce știi tu copile... ce face cu adevărat un bărbat care iubește să zâmbească?! Tu îmi ceri cu voce stinsă, crezând că mă păcălești să iubesc pe o alta...de parcă tu ești o ori și care! Cum aș putea să iubesc pe cineva pe care nu îl pot privi în ochi?Ce fel de iubire e aceea când eu aș privi pe altcineva în ochi doar ca să te văd pe tine...? Nu...căci nu pot fi bărbat fără de tine

O umbră în noapte

  O siluetă neagră se tot perinda prin fața geamului de care stropii de ploaie se spărgeau zgomotos formând mici râușoare cristaline ce se adunau la baza pervazului. Un arc luminos brăzdă cerul nopții urmat de o bubuitură puternică și silueta se opri. La lumina fulgerului puteai observa clar un bărbat cu fruntea și brațul stâng sprijinite de geam. Era Lisser ce încerca parcă să străbată cu vederea perdeaua de întuneric și să privească cerul așa cum obișnuia să facă în fiecare noapte. Langă el, pe măsuța de lucru, aceleași obiecte de care nu se îndura să se despartă zăceau împrăștiate. Flaconul ce conținea pastilele sale pentru inimă era vărsat pe masă dar întreg. Cedase... ? Nu mai dorea oare să lupte? Părea să aibă privirea unui om înfrânt și un calm de nedescris în același timp. Se oprise de minute bune în fața ferestrei fără să schițeze un gest, înmărmurit ca o statuie. Deschise larg fereastra și lăsă aerul rece să-i cuprindă trupul. Privea acum rătăcit în gol...
  - Oare tu chiar ai uitat... ?

Toate au un preț?

 - Ce rost are? Ce rost mai are... zise Lisser cu vocea stinsă și plin de nervi și tristețe aruncând jurnalul din mână. Orice aș face, orice aș spune, oricât de multe aș sacrifica nu pot să uit sau să iert... De ce mi-a fost dat tocmai mie să trec prin toate aceste lucruri, de ce am fost privat de ani buni din viață, de ce am fost atât de greu încercat dacă toate acestea nu mai au nici un scop...? Simt că înebunesc și nu mai am stare! Nici măcar un gram de răbdare sau voință!Și de unde să mai am când mi-a fost luat totul și nu numai o dată am fost nevoit să o iau de la capăt... Când mi-au fost răpite rând pe rând ambiția, visurile și toată munca mea...și ce mi s-a oferit în schimb pentru toate acestea?Nimic... doar dezamăgire și tristețe iar sinceritatea mea a fost privită ca o slăbiciune și călcată în picioare cu minciuni... De ce de fiecare dată cu cât lupt mai mult, cu atât sunt îndepărtat mai tare... Simt că mă lupt cu morile de vânt... Cum am putut să fiu atât de orb...le-am oferit toată încrederea mea... și ei s-au folosit de asta... s-au folosit de mine...și unora le-am oferit atâtea și-atâtea șanse... și ei mi-au întors apoi spatele la prima mea strigare după ajutor... Cum poate fi cineva atât de orb când eu i-am oferit până și lumina ochilor mei...Nici când nu m-am simțit mai singur, mai trist și abandonat... 

  Ridicându-se cu greu de la masă și desfăcându-și o nouă sticlă cu "venin" Lisser spuse cu regret:

  - Și tu ești tot rece...dar măcar ție îți cunosc prețul...

Bilet

   Departe de tine... departe de tot ce știu și iubesc... încet, încet uit să zâmbesc. Cât voi mai fi nevoit să trăiesc așa ... De ce? de ce nu pot și eu măcar pentru o clipă să uit și să iert ... Mă doare atât de tare neputința de care sunt acum legat ... și de fiecare dată când par să îi rup lanțurile să fug iar la tine să îți spun totul ceva se întâmplă... ceva mă face să îmi aduc aminte vorbele lor... și jurământul făcut... jurământul pentru tine... Mă chinui de atât timp să găsesc o cale ... o soluție...ceva, o scânteie de speranță... Cuvintele lor mă bântuie și nu îmi dau pace, dar ei s-au înșelat cu toții!!! Știu asta... o simt cu toată ființa mea că nu mai e mult și le voi demonstra cât de mult s-au înșelat!!! Te rog doar mai așteaptă-mă puțin... Te iubesc...

De ce...?

 Stau și mă întreb oare cât mă vei chinui așa ...oare tu știi ce putere ai asupra mea... oare știi cum îmi poți alunga orice durere doar cu glasul sau privirea ta? cum doar tu îmi poți aminti ce înseamnă fericirea...?căci eu i-am uitat culoarea... sau poate nu știi cum tăcerea ta mă macină uneori și mă aduce până în pragul nebuniei... nici nu mai știu cine sunt, ce fac, și încotro să mă îndrept... cât să mai fug și unde să mai mă ascund ? Cum să îți mai vorbesc? Ce să îți mai spun? De ce nu pot face altceva decât să mă gândesc la tine? Dacă tac ... tu mă chemi... dacă îți vorbesc tu fugi de mine... când eu aș renunța la tot doar pentru câteva clipe în care să mă bucur de toată atenția ta... de câte ori trebuie să fac aceleași greșeli doar ca să mă înțelegi... și ce e mai grav e că mă tem... mă tem că o vei face atunci când va fi prea târziu...Oare tu ai înțeles de ce am tăcut atunci când am ales să o fac? Cât timp va mai trece oare până când mă voi elibera de jurământ și-ți voi putea spune adevărul... și cât de greu mă apasă... și dacă în loc să îl asculți mă vei certa iar ca un copil căruia nu-i place să i se spună că a greșit... Cât de ușor ne-ar fi dacă doar pentru o clipă, doar pentru o clipă ai putea să vezi tot ce am văzut eu, tot ce am simțit și simt... Îți amintești când ne plimbam și într-o doară eu m-am oprit și ți-am zis că eu nu mă văd la 25? Mi-ai spus prostii... și mai certat... dar vezi ... sunt aproape 3 ani de când eu practic am încetat să exist, să zâmbesc sau să visez...Sunt oameni ce visează la bogății, la palate și călătorii... eu aveam un singur vis... Pe tine...Offf... e târziu și eu tot nu adorm și vorbesc iar singur... poate pastilele mă vor ajuta să adorm să te visez din nou și să nu mă mai trezesc.... Și de ce aș mai face-o...? Oricum tu m ai uita...

Memorii... fragment

  Profund ascuns în cel mai îndepărtat colț al inimii sale, departe de ochii lumii și de Ea, Lisser ținea secretul său și era tot mai hotărât ca acesta să dispară odată cu el. Îi era din ce în ce mai greu însă... rămas singur, în ciclul neîntrerupt al gândurilor sale și urmând legi știute doar de el, își purta pedeapsa existenței sale... căci otrava i se răspândise deja în tot corpul și leac nu mai avea. Dar el nu era trist, ba mai mult chiar zâmbea! Știa că așa e cel mai bine... Își amintea ce îi spunea când ea în copilăria ei îl supăra: Într-o zi am să mor de inimă din cauza ta! O vedea în tot și în toate, așa mult o iubea... dar simțea că ceva nu e în regulă... de la întoarcere ea era cu totul altă persoană și asta îl speria... Pe una din cărțile ce vroia să i le dăruiască scrisese cu tristețe ce simțea sperând că totuși ea va observa...

" I looked into her eyes and therein I saw hopes and dreams and all the promises life contains. And though blind and deaf for a hundred years I would see her more fair than any poet has sung.

 I seem to have loved you in numberless forms, numberless times…
In life after life, in age after age, forever.
My spellbound heart has made and remade the necklace of songs,
That you take as a gift, wear round your neck in your many forms,
In life after life, in age after age, forever.

Whenever I hear old chronicles of love, its age-old pain,
Its ancient tale of being apart or together.
As I stare on and on into the past, in the end you emerge,
Clad in the light of a pole-star piercing the darkness of time:
You become an image of what is remembered forever.

You and I have floated here on the stream that brings from the fount.
At the heart of time, love of one for another.
We have played along side millions of lovers, shared in the same
Shy sweetness of meeting, the same distressful tears of farewell-
Old love but in shapes that renew and renew forever.

Today it is heaped at your feet, it has found its end in you
The love of all man’s days both past and forever:
Universal joy, universal sorrow, universal life.
The memories of all loves merging with this one love of ours –
And the songs of every poet past and forever."

Doar atunci când ea va înțelege aceste cuvinte el va fi salvat...

Layali II

   Când ai auzit ultima oară cât de frumoasă ești? Când ai simțit ultima oară respirația caldă ce se îmbată cu parfumul pielii tale în timp ce degete lacome îți mângăie trupul și îți răvășesc părul... ai mai simțit fiori ai plăcerii în timp ce ochii îți sunt iscodiți de secrete și sorbiți din priviri... ți-au mai fost sărutate lacrimile atunci când tristețea te-a încercat... s-au mai făcut oare încercări de a-ți reda zâmbetul ce putea să lumineze și cea mai întunecată cameră a sufletului meu...? Și tu îmi ceri... nu..., tu nu știi ce îmi ceri de fapt... Tu nu știi cât de greu îmi este chiar și acum când stau în fața ta și te ascult sub un zâmbet fals cum toate acestea mă frământă și cât de tare... dar nu o să spun nimic... nu, nu... îmi era așa dor să te aud... îmi este și rușine de gândurile care mă încearcă... de ai știi cât te doresc.... și cum încă îți cunosc fiecare părticică din corp...fiecare aluniță și fiecare unduitură și centimetru... de ce tu ai ajuns pentru mine fructul interzis...

  -Hei! Lisser la ce te gândești? Mă sperii când privești așa în gol... pari ciudat...

  - E... la nimic... nimic important pentru tine...

Lucrurile frumose nu cer atenție...

  Se spune că singurul mod prin care nu îți poți îndeplini visele este să le abandonezi..., dar ce faci atunci când nu mai poți visa...? Și asta pentru că îți dorești să nu o faci..., când te ai săturat să te tot trezești și să spui oftând : "A fost doar un vis...", ce faci atunci când te saturi de gustul sărat-amar al propriilor lacrimi ce ți-au pătat prea des obrazul...? Când inima deja frântă îți este călcată în picioare iar, și iar în timp ce tu privești neputincios cu zâmbetul tău fals și cu privirea tâmpă...cu gândul împrăștiat ...

  -TU SPERI ?! La ce??? La ce a fost ? La ce poate fii ? Nu dragul meu tu trebuie să mergi înainte!!! Încetează cu prostiile astea!!  Tu mă auzi Lisser?

  - Ce simplu este pentru voi...auzi... încetează...? De parcă ar fi vre-un buton pe care scrie stop... Când iubești pe cineva așa de mult cum te iubesc eu, din toată inima, nu poți opri emoțiile pur și simplu ! Aș vrea să nu existe atât de multe lucruri despre mine pe care aș vrea să le uiți. Aș vrea abia să ne fi întâlnit și ca toate acestea să fie doar începutul...

  - Dar, de ce Lisser...? De ce crezi tu că eu merit iubirea asta pe care tu pretinzi că mi-o porți? De ce nu poți merge înainte ca toți oamenii, ca mine...

  - Atunci când ai pășit în inima mea ai facut -o pentru totdeauna!!!! Și oricât de multe aș pierde, oricât de mult voi avea de suferit, un singur lucru nu voi pierde niciodată! El valorează mai mult ca orice pe lumea asta și l-am ferecat în adâncul inimii mele și mi l-am zidit puternic în minte și e de neclintit!!!!  El e ... îl știi doar... Te iubesc!!!

  ...O bătaie scurtă în ușă, un plic și o lacrimă. Hart își pune încet, cu mâna tremurândă, pălăria pe cap și pășește dincolo de pragul ușii ce rămâne larg deschisă în urma sa. Lisser își aflase liniștea ... 

Trecuseră două săptămâni de la moartea amicului său, când Hart luase decizia să citească mai departe din jurnal pentru a afla cursul evenimentelor din viața lui Lisser ce îl aduseseră la pierzanie. Îi păruse atât de senin și lipsit de durere chipul celui care tocmai îl vedea zi de zi cum se stinge pe picioare. Oare ce făcuse Lisser în cele două săptămâni în care dispăruse de acasă ? Ce i-a adus liniștea aceea înspăimântătoare de pe chip și calmul de nedescris din ultimele sale clipe? Oare durerile și chinul prin care trecuse îi frânseră spiritul îndeajuns încât să-și îmbrățișeze sfârșitul cu zâmbetul pe buze? Și tocmai el cel care era recunoscut pentru dorința și pofta sa de viață… nu e cu putință… el glumea mereu și le spunea la toți: „Cum nu piere dracul din oameni tot așa nu am să pier nici eu !” …

Ceva se întâmplase… dar ce? Hart era tot mai hotărât să lase toate aceste întrebări deoparte și făcându-se comod în fotoliul său din fața șemineului deschise jurnalul și începu să citească :

Însfârșit îmi voi afla liniștea… ahh… în fiecare dimineață mă rog să-mi găsesc sfârșitul înainte ca dragostea mea pentru ea să dispară… și se pare că rugile mi-au fost ascultate... dacă există o ființă divină se pare că i s-a făcut milă odată de sulfetul meu chinuit... am fost nevoit să stau atât timp departe de ea fără să-i spun o vorbă, să o ating sau să o simt... ce soartă crudă! Jumătate de an i-am fost atât de aproape... nici nu a știut... locuiam la o aruncătură de băț de ea, până și locurile de muncă erau atât de apropiate... dar nu puteam face nimic... nici nu vroiam de altfel, deși totul din mine urla, țipa se dărâma și se punea la loc pentru a se distruge iară nu puteam face nimic...nu vroiam ca prezența mea să îi facă vreun rău. Când am primit diagnosticul și am zâmbit cred că doctorul s-a temut că am luat-o razna! Nu cred că m-ai vazuse până atunci pe cineva să zâmbească în fața unei astfel de vești.... hehe... parcă îi văd și acum chipul mirat privind lung la mine și întrebător... nu știu... era un mix de milă și mirare. Atunci m-am decis. Trebuie să o văd! Să-i spun pentru ultima oară ce simt și apoi să dispar pentru totdeauna! Dar... ea nu trebuie să știe tot... cum aș putea vreodată să-i spun față în față că dorul de ea mi-a distrus trupul... s-au că lipsa ei mi-a furat somnul... că fără căldura brațelor ei am amorțit... și sunt rece, că fără sărutul ei ce cândva mă sufoca, acum nu mai pot respira. O priveam de multe ori cum trece pe lângă mine fără să știe de prezența mea... îmi era atât de greu încât simțeam uneori că mă înnec cu propriile lacrimi... pe zi ce trece îmi părea tot mai frumoasă... trebuia să o văd dar cum...

.............................................................................................................

 Ce mult mi-a lipsit ... am fost atât de fericit când m-a îmbrățișat încât pentru o clipă uitasem de totul și de toate... mă simțeam atât de bine.... pentru o clipă am vrut să îi spun adevărul dar nu vroiam să o văd pentru ultima oară tristă, ci să-i zăresc zambetul ce îmi lipsea atât de mult... Totul îmi era atât de cunoscut... parfumul pielii ei, căldura brațelor, chipul atât de drag... doar ochii... ochii ei m-au tulburat atât de tare... ceva era schimbat... pentru prima oară m-am rătăcit în ei nereușind să îi înțeleg... și ce mult mă durea acest lucru... dar ea nu trebuia să știe! Asta nu! Îmi părea mai frumoasă ca niciodată și atunci am înțeles că o iubesc la fel de mult ca întotdeauna... totul mă atrăgea la ea până când și răceala aceea copilărească ce îmi era atât de cunoscută... nimic nu se schimbase... încă iubeam totul la ea... iar dacă ar fi existat mai multe vieți le-ași fi dat pe toate doar pentru am petrece ultima clipă din ultima din ele în brațele ei... O voi iubi mereu... chiar și atunci în ultima mea clipă...
                                                                                         

  ...O bătaie scurtă în ușă, un plic și o lacrimă. Hart își pune încet, cu mâna tremurândă, pălăria pe cap și pășește dincolo de pragul ușii ce rămâne larg deschisă în urma sa. Lisser își aflase liniștea ... 

Vestea

  Mai erau exact trei zile până la susținerea examenului ce avea să-i decidă viitorul iar el, Peter nu se putea gândi la nimic altceva decât la ea. Îi venea atât de greu să se concentreze atâta timp cât îi putea vedea chipul în tot ce îl încojunra și uneori ura faptul acesta pentru că se temea ca nu cumva să pice examenul, să-și întristeze părintele și să-i dezamăgească pe toți cei care aveau mari așteptări din partea lui. Conflictul acesta interior îi măcina luciditatea și îl obosea groaznic de tare dar în același timp ceva îi spunea că totul va fi bine și într-un final își va putea odihni trupul și sufletul obosit în brațele ei. Se întreba uneori cum era posibil să o iubească atât de mult când el știa atât de puțin despre ea și cu toate acestea simțise în acele puține clipe petrecute în vagonul trenului că ar fi cunoscut-o de o eternitate. Văzuse ceva în ochii ei ce îi spunea că sulfetele lor sunt legate dincolo de marginea timpului ... Nu mai putea fi fericit fără ea!

  Ușa camerei se deschise și din mijlocul încăperii îl certa acum privirea fratelui său Victor. Generalul era un om de o statură impresionantă în comparație cu el, Peter părea doar un copil. Atunci când pășea într-o încăpere era nevoit să se aplece pentru a nu se lovi de tocul ușii iar spatele său lat îl făcea să pară un munte de om pe care nu ai vrea sub nici o formă să îl calci pe bătătură. Îi plăcea să creadă că are întotdeauna dreptate și că se pricepe la orice. Era un om deosebit de orgolios și acesta era punctul său slab.

  -Ascultă țâncule, mai ai de gând să lâncezești mult în pat după o muiere care poate te-a și uitat și pe care cel mai probabil nu o să o mai vezi vreodată? Sunt atâtea femei pe lumea asta și încă altele care din câte știu eu te urmăreau peste tot acasă și tu stai și zaci ca un nătâng în mijlocul patului! La bătrânul nostru tată nu te gândești? La ce vrei de la viață? Eu m-am zbătut să te aduc aici lângă mine și am vorbit deja pentru un post bun pentru tine și tot ce trebuie tu să faci este să iei un amărât de examen de matematică! Și în plus știi ce cred eu despre ...

  -Ba mă gândesc Victor și la tata și la ce ai făcut tu pentru mine și la tot... dar crede-mă simt că nu mai pot!!! Crezi că dacă aș fi putut fi altfel nu aș fi făcut asta deja?! Dar nu o pot uita ... De ce sunt atât de slab când vine vorba de ea ...? Nici cum o cheamă nu știu... Mă urăsc uneori pentru asta dar nu pot să mă grăbesc! Simt că pot aștepta și o viață întreagă, dacă ultima clipă o voi petrece în brațele ei va fi deajuns... 

  Victor se întoarse cu spatele la el acoperind aproape fereastra și împreunând mainile spuse cu voce joasă :

  -Nu știu dacă am să regret asta, o cheamă Petra și peste trei zile v-a da examenul de limbă...

   

Nu te-am uitat!

  Următoarele zile au trecut ca prin ceață, căci pentru Peter, aflat în casa fratelui său mai mare generalul Victor, își pierduseră scopul. Se simțea atât de obosit ... și ar fi dormit măcar pentru o clipă, însă nu putea așeza geană pe geană fără ca imaginea ei să nu îl chinuie preț de clipe bune, iar atunci când era treaz visa cu ochii deschiși ignorând tot ce se întâmpla în jurul său, dar toate acestea erau doar o dulce durere pe care o purta în suflet cu bună știință. El nu vroia să o uite în ciuda sfaturilor pe care le primea la fiecare pas mai de la toată lumea care îl vedea în aceea stare. Ce știau ei...? Faptul că o vedea în orice din jurul lui nu îl deranja, nu îi displăcea câtuși de puțin, ci faptul că atunci când se trezea din acest vis, ea nu era acolo... acesta era adevăratul chin. Oare ea simțea la fel? Deși își putea aminti perfect rezonanța vocii ei ce îi stătea adânc întipărită în minte, faptul că nu îi putea auzi cu adevărat glasul îl măcina încet, dar sigur. Ochii își pierduseră sclipirea aceea inteligentă iar privirea îi devenise tulbure și întunecată, de om nătâng. Bolnav de melancolie în desele sale plimbări rătăcitoare printre străduțele îmbâcsite de case vechi ale capitalei, mai mereu trăia cu impresia că o zărește și zâmbind pornea cu pași repezi pe urmele a ceea ce se adeverea a fi doar o nălucă. Se temea că odată cu timpul va intervenii uitarea necruțătoare ce va așterne doar tăcerea. El, a știut din prima clipă în care s-a întors la auzul glasului ei și i-a întâlnit privirea că o iubește! Stupid! veți spune voi toți cei sceptici și cu inima înfrigurată sau frântă sub greutatea trecutului ce vă apasă... dar ați uitat, s-au n-ați primit încă sărutul acela ce vă leagă pentru eternitate și a cărui sentință o primiți cu zâmbetul pe buze... nu ați cunoscut s-au mai trist, ați uitat gustul iubirii adevărate... Dar el nu uitase...!

Te voi regăsi !!!

  În tot acest timp în care era purtat spre o destinație necunoscută și fără să aibă habar de ce se petrece în jurul lui sau de ce avea să se întâmple, Peter nu afișa nici o reacție, nu se opunea câtuși de puțin, era inert! Se simțea întocmai ca un copil căruia i s-a dăruit o jucărie și în mijlocul jocului când era mai fericit i-a fost luată. Această stare îl părăsi la fel de brusc și de ciudat cum îl și stăpânise și în locul ei se instalase o furie oarbă ce-l posedă într-u totul, și dintr-o smucitură se eliberă din strânsoarea vrăjmașă. Peter arunca acum priviri ostile către doi bărbați solizi și înalți ce păreau puțin surprinși de intensitatea reacției sale. Pe geamul unei mașini, ce aparținea conform plăcuțelor de înmatriculare ministerului de interne, se ivi o mână ce făcu un semn scurt către cei doi. Pesemne erau agenți ai ministerului. Unul din cei doi bărbați se supuse ordinului și apropindu-se de el spuse scurt și apăsat.

  -Vă rog urcați în mașină! și deschise portiera schițând un fel de invitație din degete.

   Ezitarea lui Peter de a se conforma a fost rapid contrată de cel de-al doilea agent care pentru a "întări" vorbele colegului său îi trecu o mână peste braț și porni spre mașină. Resemnat, Peter nu scoase o vorbă tot drumul și nici nu găsea tăria să ridice privirea din podeaua mașinii. Se gândea doar la ea..., își jură că va face tot posibilul să o regăsească deși nici numele nu i-l aflase...

  - Ce e țâncule te-au speriat copoii mei? la auzul vocii tulburător de joasă și autoritară pe chipul "captivului" înflori un zâmbet triumfător ce-i schimbă înfățișarea.

M-ai găsit!

 

  Acolo, în vagonul trenului ce se îndrepta spre capitală, Peter avea să-și cunoască jumătatea, pe bunica mea. Închipuie-ți tu, dragă cititorule, doi tineri ce nu se mai întâlniseră vreodată, și fără a se sinchisi să întrebe unul de numele celuilalt, își vorbeau acum de parcă se știau de-o viață. El, fermecat de șarmul și siguranța ei de sine, iar ea îl sorbea parcă din priviri găsind ceva neobișnuit în mixtura de om dur, dar de o sensibilitate copilărească. Ceva, dinăuntru lor, îi împingea parcă să se apropie unul de celălalt fără pic de teamă și acel imbold le permitea să destăinuie lucruri pe care nu le-ai discuta cu un străin, dar ei nu se simțeau deloc așa, ca doi străini... Desigur psihologii îți vor spune că vorbitul în tren cu necunoscuții e ceva banal, așa e firea omului, se destăinuie mai ușor unui necunoscut căruia oricum nu-i pasă și a cărui părere nu poate afecta prea mult, dar ce nu-ți vor spune niciodată e ce ne facem atunci când atât ție cât și celui căruia îi povestești îi pasă??! Oare vreunul din ei a vorbit vreodată cu un "străin" fără să-l clasifice drept pacient? Am crescut cu aceste povești de iubire ce au dat naștere familiei mele și mi-am dorit și eu povestea mea ... dar asta e cu totul altă "POVESTE".

  Seara se lăsase aproape pe nesimțite, iar asfințitul îl găsea pe el rezemânduși capul în poala ei privind-o adânc în ochi. Simțea nevoia să se uite îndelung, de parcă în ochii ei ar afla răspunsul la întrebări pe care nici nu și le punea încă. Tot ea îndrăzni și rupse tăcerea ce se lăsase de clipe bune:

  - Nu știu de ce trecutul te ține ferecat, de ce te apasă atât de tare, și nici nu doresc să învârt cuțitul în rană întrebându-te mai multe despre "ziua de ieri" ... dar să știi că toate se petrec cu un rost, și ai să vezi că în final totul va fi spre binele tău!

  - E drept că lucrurile toate se întâmplă cu un motiv, doar că, eu nu am găsit unul încă...

  -Dar m-ai găsit pe mine! spuse ea și roși realizând că rostise în grabă și cu voce tare acele cuvinte.

    Ușa compartimentului se izbi cu putere de perete și patru brațe solide îl înșfăcară. Ea, scoase un țipăt scurt și leșină în timp ce el era coborât forțat din tren.

   -Oare îți voi mai întâlni privirea ...? aceasta era singura întrebare ce îl chinuia acum.