Vestea

  Mai erau exact trei zile până la susținerea examenului ce avea să-i decidă viitorul iar el, Peter nu se putea gândi la nimic altceva decât la ea. Îi venea atât de greu să se concentreze atâta timp cât îi putea vedea chipul în tot ce îl încojunra și uneori ura faptul acesta pentru că se temea ca nu cumva să pice examenul, să-și întristeze părintele și să-i dezamăgească pe toți cei care aveau mari așteptări din partea lui. Conflictul acesta interior îi măcina luciditatea și îl obosea groaznic de tare dar în același timp ceva îi spunea că totul va fi bine și într-un final își va putea odihni trupul și sufletul obosit în brațele ei. Se întreba uneori cum era posibil să o iubească atât de mult când el știa atât de puțin despre ea și cu toate acestea simțise în acele puține clipe petrecute în vagonul trenului că ar fi cunoscut-o de o eternitate. Văzuse ceva în ochii ei ce îi spunea că sulfetele lor sunt legate dincolo de marginea timpului ... Nu mai putea fi fericit fără ea!

  Ușa camerei se deschise și din mijlocul încăperii îl certa acum privirea fratelui său Victor. Generalul era un om de o statură impresionantă în comparație cu el, Peter părea doar un copil. Atunci când pășea într-o încăpere era nevoit să se aplece pentru a nu se lovi de tocul ușii iar spatele său lat îl făcea să pară un munte de om pe care nu ai vrea sub nici o formă să îl calci pe bătătură. Îi plăcea să creadă că are întotdeauna dreptate și că se pricepe la orice. Era un om deosebit de orgolios și acesta era punctul său slab.

  -Ascultă țâncule, mai ai de gând să lâncezești mult în pat după o muiere care poate te-a și uitat și pe care cel mai probabil nu o să o mai vezi vreodată? Sunt atâtea femei pe lumea asta și încă altele care din câte știu eu te urmăreau peste tot acasă și tu stai și zaci ca un nătâng în mijlocul patului! La bătrânul nostru tată nu te gândești? La ce vrei de la viață? Eu m-am zbătut să te aduc aici lângă mine și am vorbit deja pentru un post bun pentru tine și tot ce trebuie tu să faci este să iei un amărât de examen de matematică! Și în plus știi ce cred eu despre ...

  -Ba mă gândesc Victor și la tata și la ce ai făcut tu pentru mine și la tot... dar crede-mă simt că nu mai pot!!! Crezi că dacă aș fi putut fi altfel nu aș fi făcut asta deja?! Dar nu o pot uita ... De ce sunt atât de slab când vine vorba de ea ...? Nici cum o cheamă nu știu... Mă urăsc uneori pentru asta dar nu pot să mă grăbesc! Simt că pot aștepta și o viață întreagă, dacă ultima clipă o voi petrece în brațele ei va fi deajuns... 

  Victor se întoarse cu spatele la el acoperind aproape fereastra și împreunând mainile spuse cu voce joasă :

  -Nu știu dacă am să regret asta, o cheamă Petra și peste trei zile v-a da examenul de limbă...

   

Nu te-am uitat!

  Următoarele zile au trecut ca prin ceață, căci pentru Peter, aflat în casa fratelui său mai mare generalul Victor, își pierduseră scopul. Se simțea atât de obosit ... și ar fi dormit măcar pentru o clipă, însă nu putea așeza geană pe geană fără ca imaginea ei să nu îl chinuie preț de clipe bune, iar atunci când era treaz visa cu ochii deschiși ignorând tot ce se întâmpla în jurul său, dar toate acestea erau doar o dulce durere pe care o purta în suflet cu bună știință. El nu vroia să o uite în ciuda sfaturilor pe care le primea la fiecare pas mai de la toată lumea care îl vedea în aceea stare. Ce știau ei...? Faptul că o vedea în orice din jurul lui nu îl deranja, nu îi displăcea câtuși de puțin, ci faptul că atunci când se trezea din acest vis, ea nu era acolo... acesta era adevăratul chin. Oare ea simțea la fel? Deși își putea aminti perfect rezonanța vocii ei ce îi stătea adânc întipărită în minte, faptul că nu îi putea auzi cu adevărat glasul îl măcina încet, dar sigur. Ochii își pierduseră sclipirea aceea inteligentă iar privirea îi devenise tulbure și întunecată, de om nătâng. Bolnav de melancolie în desele sale plimbări rătăcitoare printre străduțele îmbâcsite de case vechi ale capitalei, mai mereu trăia cu impresia că o zărește și zâmbind pornea cu pași repezi pe urmele a ceea ce se adeverea a fi doar o nălucă. Se temea că odată cu timpul va intervenii uitarea necruțătoare ce va așterne doar tăcerea. El, a știut din prima clipă în care s-a întors la auzul glasului ei și i-a întâlnit privirea că o iubește! Stupid! veți spune voi toți cei sceptici și cu inima înfrigurată sau frântă sub greutatea trecutului ce vă apasă... dar ați uitat, s-au n-ați primit încă sărutul acela ce vă leagă pentru eternitate și a cărui sentință o primiți cu zâmbetul pe buze... nu ați cunoscut s-au mai trist, ați uitat gustul iubirii adevărate... Dar el nu uitase...!

Te voi regăsi !!!

  În tot acest timp în care era purtat spre o destinație necunoscută și fără să aibă habar de ce se petrece în jurul lui sau de ce avea să se întâmple, Peter nu afișa nici o reacție, nu se opunea câtuși de puțin, era inert! Se simțea întocmai ca un copil căruia i s-a dăruit o jucărie și în mijlocul jocului când era mai fericit i-a fost luată. Această stare îl părăsi la fel de brusc și de ciudat cum îl și stăpânise și în locul ei se instalase o furie oarbă ce-l posedă într-u totul, și dintr-o smucitură se eliberă din strânsoarea vrăjmașă. Peter arunca acum priviri ostile către doi bărbați solizi și înalți ce păreau puțin surprinși de intensitatea reacției sale. Pe geamul unei mașini, ce aparținea conform plăcuțelor de înmatriculare ministerului de interne, se ivi o mână ce făcu un semn scurt către cei doi. Pesemne erau agenți ai ministerului. Unul din cei doi bărbați se supuse ordinului și apropindu-se de el spuse scurt și apăsat.

  -Vă rog urcați în mașină! și deschise portiera schițând un fel de invitație din degete.

   Ezitarea lui Peter de a se conforma a fost rapid contrată de cel de-al doilea agent care pentru a "întări" vorbele colegului său îi trecu o mână peste braț și porni spre mașină. Resemnat, Peter nu scoase o vorbă tot drumul și nici nu găsea tăria să ridice privirea din podeaua mașinii. Se gândea doar la ea..., își jură că va face tot posibilul să o regăsească deși nici numele nu i-l aflase...

  - Ce e țâncule te-au speriat copoii mei? la auzul vocii tulburător de joasă și autoritară pe chipul "captivului" înflori un zâmbet triumfător ce-i schimbă înfățișarea.

M-ai găsit!

 

  Acolo, în vagonul trenului ce se îndrepta spre capitală, Peter avea să-și cunoască jumătatea, pe bunica mea. Închipuie-ți tu, dragă cititorule, doi tineri ce nu se mai întâlniseră vreodată, și fără a se sinchisi să întrebe unul de numele celuilalt, își vorbeau acum de parcă se știau de-o viață. El, fermecat de șarmul și siguranța ei de sine, iar ea îl sorbea parcă din priviri găsind ceva neobișnuit în mixtura de om dur, dar de o sensibilitate copilărească. Ceva, dinăuntru lor, îi împingea parcă să se apropie unul de celălalt fără pic de teamă și acel imbold le permitea să destăinuie lucruri pe care nu le-ai discuta cu un străin, dar ei nu se simțeau deloc așa, ca doi străini... Desigur psihologii îți vor spune că vorbitul în tren cu necunoscuții e ceva banal, așa e firea omului, se destăinuie mai ușor unui necunoscut căruia oricum nu-i pasă și a cărui părere nu poate afecta prea mult, dar ce nu-ți vor spune niciodată e ce ne facem atunci când atât ție cât și celui căruia îi povestești îi pasă??! Oare vreunul din ei a vorbit vreodată cu un "străin" fără să-l clasifice drept pacient? Am crescut cu aceste povești de iubire ce au dat naștere familiei mele și mi-am dorit și eu povestea mea ... dar asta e cu totul altă "POVESTE".

  Seara se lăsase aproape pe nesimțite, iar asfințitul îl găsea pe el rezemânduși capul în poala ei privind-o adânc în ochi. Simțea nevoia să se uite îndelung, de parcă în ochii ei ar afla răspunsul la întrebări pe care nici nu și le punea încă. Tot ea îndrăzni și rupse tăcerea ce se lăsase de clipe bune:

  - Nu știu de ce trecutul te ține ferecat, de ce te apasă atât de tare, și nici nu doresc să învârt cuțitul în rană întrebându-te mai multe despre "ziua de ieri" ... dar să știi că toate se petrec cu un rost, și ai să vezi că în final totul va fi spre binele tău!

  - E drept că lucrurile toate se întâmplă cu un motiv, doar că, eu nu am găsit unul încă...

  -Dar m-ai găsit pe mine! spuse ea și roși realizând că rostise în grabă și cu voce tare acele cuvinte.

    Ușa compartimentului se izbi cu putere de perete și patru brațe solide îl înșfăcară. Ea, scoase un țipăt scurt și leșină în timp ce el era coborât forțat din tren.

   -Oare îți voi mai întâlni privirea ...? aceasta era singura întrebare ce îl chinuia acum.  

Vocea

  Peter rămase minute bune de la plecare în fața geamului plin de condens pe care apa se prelingea șiroaie și la care se adăugau acum și lacrimile sale. Își lipise fruntea lată de geam pentru a nu fi văzut plângând. Era un început de octombrie rece și ploua, dar nu doar afară. Abătut, dar visător, încerca să anticipeze firele pe care destinul i le întinsese și se îmbărbăta zicânduși că poate depăși orice obstacol pe care-l va întâlni. O mână slăbită și tremurândă îi atinse ușor umărul.

  - Lucrurile pe care cineva încearcă să le ascundă sunt adesea cel mai ușor de văzut... 

  Tresărind, dar fără a-și întoarce privirea spre vocea ce îi întrerupsese liniștea gândurilor prin care rătăcea, Peter răspunse scurt :

  -Te rog, eu nu mă ascund, și nu îmi doresc mila sau compasiunea nimănui!

  -Scuze atunci, chiar nu am vrut să te deranjez... și Peter simți cum mâna se ridică ușor rușinată și puțin ofensată de răspunsul său. Realizănd că se comportase cam grosolan cu cineva care poate avea doar intenții bune, cuprinse mâna pe care o simți neobișnuit de rece și se întoarse spre ea. Îl privea acum, cu ochii ei mici verzui, o tânără cam de aceiași vârstă cu el, slăbuță și puțin cam palidă, nici înaltă și nici scundă ci doar perfectă în ochii lui...

  -Nu, eu sunt cel care trebuie să își ceară scuze pentru comportamentul nedemn de odinioară. Să îmi fie cu iertare, nu obișnuiesc să mă comport așa, doar că traversez o perioadă mai dificilă pentru mine și...

  - O, dar sunt sigură că un tânăr ca tine poate trece peste orice piedică ce i se pune și o poate face chiar zâmbind! și zâmbi ușor în colțul gurii.

  Privind atent conturul buzelor roșii de unde se rostogoliră aceste cuvinte de care se rușinase rosti la rândul său:

  -Cum aș putea începe ceva nou... când tot ce înseamnă ieri trăiește în mine...???!

  

Cheia

  Răspunsul zăcea de atât timp la vedere și el, orbit probabil de griji, îl trecuse prea ușor cu vederea. Ciudat cum tocmai acum el cel care era atent mereu la detalii nu îl observase. Capul îi bubuia de durere și nervi. Era o greșeală pe care nu o va mai repeta. Un pahar cu apă, două analgezice pentru a mai diminua temporar durerea și se așeză pe fotoliu cu capul în palmă. Era obosit. Hart iubise și el cândva, dar tot nu reușea să-i înțeleagă judecata lui Lisser, dar asta dragă cititorule este altă poveste. Frecându-se la ochi parcă încercând să alunge oboseala și durerea ridică jurnalul lui Lisser și cheia întregului mister. Era evident acum faptul pentru care amicul său îi strecurase jurnalul atunci când zăcea în pat. Vroia ca cineva să îi afle povestea. Dar de ce? Oare ce ascundea acest jurnal? Și putea el cumva să-l salveze pe Lisser de la pierzanie? Cu siguranță în el se aflau indicii vitale. Descheindu-se la haină și aprinzându-și narghileaua din care trase cu poftă câteva fumuri Hart coborî privirea în jurnal. 

  

 Profesorul

 

   Această povestire îi este dedicată celui care m-a învățat cu adevărat ce înseamnă bunătatea și onestitatea și rolul lor în viața unui om, dar și multe alte lecții valoroase. Îți mulțumesc bunicule nu te voi uita NICIODATĂ...!

  Anii au trecut ușor, ușor peste chipul lui Stan și acum obosit de povara lor și a necazurilor se afla în grija copiilor săi care îl vizitau pe cât de des puteau. Dintre toți singurul care îi rămăsese în preajmă era mezinul Peter care acum era un tânăr frumos de 23 de ani. Nu foarte înalt, dar corpolent și bine proporționat, cu ochii căprui, vioi și părul negru-des era mândria tatălui său căci pe cât de chipeș pe atât de bun era la suflet și ager la minte. Însă acum era rândul lui să-l părăsească și să-și urmeze studiile la facultate și asta îl întrista tare pe bătrân. Bunătatea lui Peter îi aducea mereu aminte de Sofia... iar acum urma să îl părăsească și el ...  De alfel nici lui Peter nu îi era ușor să-și lase tatăl tot mai bolnav, dar plecarea sa era inevitabilă. Știa că îl va face mândru pe bătrân și oricum promisese să se întoarcă cu fiecare ocazie ivită. Trenul șuieră și plecă zgomotos din loc. Câte o lacrimă brăzda acum obrazul celor doi ... 

 

Reflexiuni

  Era trecut de ora 4 dimineața și Hart rătăcea pe străzi în căutarea unei himere. Sub luna plină și împietrită își asculta pașii apăsați parcă de atâta îngrijorare. Urmărea atent jocul umbrei sale ce-și tot schimba poziția și dimensiunile în funcție de  iluminatul stradal. Știa că nu îl va găsi pe Lisser decât atunci când el va dori să fie găsit, dar asta nu îl împiedica să-și încerce norocul. Starea în care îi aflase pe domnul și doamna Goodman, figurile lor schimonosite de durere și ultimele cuvinte din scrisoare îi răscoleau sufletul și mintea. Cum ar fi putut el închide fie și un singur ochi știind că viața amicului său e în primejdie. Și pentru ce ? Sau mai bine spus pentru cine? Acum și el părea să se agațe de aceleași întrebări care îl bântuiau și pe bătrân. Și oare ce vroia Lisser să spună prin acel ultim rând "Azi nu îmi doresc de la voi decât o zi fără lacrimi..." ? Și cine era această "Circe" care nu se mulțumise doar cu sufletul bietului om, și acum îi furase și mințile și ultimul strop de rațiune și asta fără pic de remușcare? Să-i fie atât de indiferentă soarta unui om ce pretinde că și-ar vinde sufletul de bună voie pentru fericirea ei ... ? În fapt ce făcuse Layali să merite o iubire ca aceia pe care i-o purta Lisser? Oare ea îi cunoștea soarta și chinurile prin care acesta trecea? Și dacă da cum putea să asiste nepăsătoare când toate lucrurile prevesteau o nenorocire. De altfel chiar dacă nu l-ai fi cunoscut pe Lisser intim ar fi fost de ajuns să îl privești în ochi și ai fi înțeles că e un om bun și cu totul diferit de societatea din care face parte, un om cu un suflet mare. El, Hart îi prevăzuse un destin măreț, dar cumva pe drumul vieții Lisser pățise ceva, iar acum era de datoria lui să desfacă ițele acestui mister. Dacă ar avea măcar un punct de plecare, sau orice alt indiciu ...

  - Desigur! spuse Hart cu voce tare și porni în goană în josul străzii.