De ce mă tem...

  A trecut atâta timp de când ți-am simțit respirația caldă...de când te-am îmbrățișat...de la ultimul adevărat sărut...dar eu, eu nu le-am uitat. Nu aș putea nici dacă aș vrea. Mă întrebi de ce? De ce nu încerc să mă arunc în brațele altcuiva? De ce nu ofer o șansă și altui sulfet? Dar cum aș putea când tu ești încă vie în mine...și arzi tot mai tare cu fiecare zi, cu fiecare clipă ce mă ține departe de tine, cu fiecare vorbă nerostită și îmi alergi neobosită prin fiecare colț al minții mele exilate pe tărâmul nebuniei...Acolo ești liberă să îmi faci ce vrei să îmi smulgi de câte ori vrei inima din piept și să o calci în picioare fără vreun pic de milă atât timp cât la final îmi voi putea odihni din nou sufletul obosit în brațele tale...Vezi tu scumpa mea...ești încă o copilă în fața iubirii ce ți-o port... și asta îmi pot da seama numai din întrebările greșite pe care mi le arunci parcă pentru a mă înlătura. Tu nu trebuie să te întrebi cum și dacă te mai iubesc chiar și după atâta timp... când tu nu cunoști răspunsul la alte două întrebări : de ce și cât? Nu cred...de fapt sunt sigur că nici până în ziua de astăzi nu știi de ce tocmai pe tine te am ales. Și acum să aflu că îți este greu...și eu să fiu neputincios...e cea mai crudă osândă ce mi se putea da! Turbez! Nu! fierb și simt cum mă sting pe zi ce trece! Nu sunt obișnuit cu neputința! Am învins atâtea obstacole, am sacrificat tot ce aveam mai de preț!Am fost nevoit să te îndepărtez doar să te știu bine!!! Mi-am vândut sufletul, tinerețea, sănătatea,  am lăsat în urmă o carieră și familia, m-am izolat în tăcere ani buni fără să spun o vorbă cuiva despre ce simt sau gândurile mele negre și toate pentru ce...Vreau să te știu bine!!!Vreau să fii tu bine!Nu îmi pasă de mine, doar tu să fii bine! Căci pentru tine am făcut tot...De-aș putea face un schimb și să iau tot răul ce s-a abătut peste tine asupra mea atunci aș zâmbi (știu sună ciudat...), dar ce știi tu copile... ce face cu adevărat un bărbat care iubește să zâmbească?! Tu îmi ceri cu voce stinsă, crezând că mă păcălești să iubesc pe o alta...de parcă tu ești o ori și care! Cum aș putea să iubesc pe cineva pe care nu îl pot privi în ochi?Ce fel de iubire e aceea când eu aș privi pe altcineva în ochi doar ca să te văd pe tine...? Nu...căci nu pot fi bărbat fără de tine

O umbră în noapte

  O siluetă neagră se tot perinda prin fața geamului de care stropii de ploaie se spărgeau zgomotos formând mici râușoare cristaline ce se adunau la baza pervazului. Un arc luminos brăzdă cerul nopții urmat de o bubuitură puternică și silueta se opri. La lumina fulgerului puteai observa clar un bărbat cu fruntea și brațul stâng sprijinite de geam. Era Lisser ce încerca parcă să străbată cu vederea perdeaua de întuneric și să privească cerul așa cum obișnuia să facă în fiecare noapte. Langă el, pe măsuța de lucru, aceleași obiecte de care nu se îndura să se despartă zăceau împrăștiate. Flaconul ce conținea pastilele sale pentru inimă era vărsat pe masă dar întreg. Cedase... ? Nu mai dorea oare să lupte? Părea să aibă privirea unui om înfrânt și un calm de nedescris în același timp. Se oprise de minute bune în fața ferestrei fără să schițeze un gest, înmărmurit ca o statuie. Deschise larg fereastra și lăsă aerul rece să-i cuprindă trupul. Privea acum rătăcit în gol...
  - Oare tu chiar ai uitat... ?

Toate au un preț?

 - Ce rost are? Ce rost mai are... zise Lisser cu vocea stinsă și plin de nervi și tristețe aruncând jurnalul din mână. Orice aș face, orice aș spune, oricât de multe aș sacrifica nu pot să uit sau să iert... De ce mi-a fost dat tocmai mie să trec prin toate aceste lucruri, de ce am fost privat de ani buni din viață, de ce am fost atât de greu încercat dacă toate acestea nu mai au nici un scop...? Simt că înebunesc și nu mai am stare! Nici măcar un gram de răbdare sau voință!Și de unde să mai am când mi-a fost luat totul și nu numai o dată am fost nevoit să o iau de la capăt... Când mi-au fost răpite rând pe rând ambiția, visurile și toată munca mea...și ce mi s-a oferit în schimb pentru toate acestea?Nimic... doar dezamăgire și tristețe iar sinceritatea mea a fost privită ca o slăbiciune și călcată în picioare cu minciuni... De ce de fiecare dată cu cât lupt mai mult, cu atât sunt îndepărtat mai tare... Simt că mă lupt cu morile de vânt... Cum am putut să fiu atât de orb...le-am oferit toată încrederea mea... și ei s-au folosit de asta... s-au folosit de mine...și unora le-am oferit atâtea și-atâtea șanse... și ei mi-au întors apoi spatele la prima mea strigare după ajutor... Cum poate fi cineva atât de orb când eu i-am oferit până și lumina ochilor mei...Nici când nu m-am simțit mai singur, mai trist și abandonat... 

  Ridicându-se cu greu de la masă și desfăcându-și o nouă sticlă cu "venin" Lisser spuse cu regret:

  - Și tu ești tot rece...dar măcar ție îți cunosc prețul...

Bilet

   Departe de tine... departe de tot ce știu și iubesc... încet, încet uit să zâmbesc. Cât voi mai fi nevoit să trăiesc așa ... De ce? de ce nu pot și eu măcar pentru o clipă să uit și să iert ... Mă doare atât de tare neputința de care sunt acum legat ... și de fiecare dată când par să îi rup lanțurile să fug iar la tine să îți spun totul ceva se întâmplă... ceva mă face să îmi aduc aminte vorbele lor... și jurământul făcut... jurământul pentru tine... Mă chinui de atât timp să găsesc o cale ... o soluție...ceva, o scânteie de speranță... Cuvintele lor mă bântuie și nu îmi dau pace, dar ei s-au înșelat cu toții!!! Știu asta... o simt cu toată ființa mea că nu mai e mult și le voi demonstra cât de mult s-au înșelat!!! Te rog doar mai așteaptă-mă puțin... Te iubesc...

De ce...?

 Stau și mă întreb oare cât mă vei chinui așa ...oare tu știi ce putere ai asupra mea... oare știi cum îmi poți alunga orice durere doar cu glasul sau privirea ta? cum doar tu îmi poți aminti ce înseamnă fericirea...?căci eu i-am uitat culoarea... sau poate nu știi cum tăcerea ta mă macină uneori și mă aduce până în pragul nebuniei... nici nu mai știu cine sunt, ce fac, și încotro să mă îndrept... cât să mai fug și unde să mai mă ascund ? Cum să îți mai vorbesc? Ce să îți mai spun? De ce nu pot face altceva decât să mă gândesc la tine? Dacă tac ... tu mă chemi... dacă îți vorbesc tu fugi de mine... când eu aș renunța la tot doar pentru câteva clipe în care să mă bucur de toată atenția ta... de câte ori trebuie să fac aceleași greșeli doar ca să mă înțelegi... și ce e mai grav e că mă tem... mă tem că o vei face atunci când va fi prea târziu...Oare tu ai înțeles de ce am tăcut atunci când am ales să o fac? Cât timp va mai trece oare până când mă voi elibera de jurământ și-ți voi putea spune adevărul... și cât de greu mă apasă... și dacă în loc să îl asculți mă vei certa iar ca un copil căruia nu-i place să i se spună că a greșit... Cât de ușor ne-ar fi dacă doar pentru o clipă, doar pentru o clipă ai putea să vezi tot ce am văzut eu, tot ce am simțit și simt... Îți amintești când ne plimbam și într-o doară eu m-am oprit și ți-am zis că eu nu mă văd la 25? Mi-ai spus prostii... și mai certat... dar vezi ... sunt aproape 3 ani de când eu practic am încetat să exist, să zâmbesc sau să visez...Sunt oameni ce visează la bogății, la palate și călătorii... eu aveam un singur vis... Pe tine...Offf... e târziu și eu tot nu adorm și vorbesc iar singur... poate pastilele mă vor ajuta să adorm să te visez din nou și să nu mă mai trezesc.... Și de ce aș mai face-o...? Oricum tu m ai uita...

Memorii... fragment

  Profund ascuns în cel mai îndepărtat colț al inimii sale, departe de ochii lumii și de Ea, Lisser ținea secretul său și era tot mai hotărât ca acesta să dispară odată cu el. Îi era din ce în ce mai greu însă... rămas singur, în ciclul neîntrerupt al gândurilor sale și urmând legi știute doar de el, își purta pedeapsa existenței sale... căci otrava i se răspândise deja în tot corpul și leac nu mai avea. Dar el nu era trist, ba mai mult chiar zâmbea! Știa că așa e cel mai bine... Își amintea ce îi spunea când ea în copilăria ei îl supăra: Într-o zi am să mor de inimă din cauza ta! O vedea în tot și în toate, așa mult o iubea... dar simțea că ceva nu e în regulă... de la întoarcere ea era cu totul altă persoană și asta îl speria... Pe una din cărțile ce vroia să i le dăruiască scrisese cu tristețe ce simțea sperând că totuși ea va observa...

" I looked into her eyes and therein I saw hopes and dreams and all the promises life contains. And though blind and deaf for a hundred years I would see her more fair than any poet has sung.

 I seem to have loved you in numberless forms, numberless times…
In life after life, in age after age, forever.
My spellbound heart has made and remade the necklace of songs,
That you take as a gift, wear round your neck in your many forms,
In life after life, in age after age, forever.

Whenever I hear old chronicles of love, its age-old pain,
Its ancient tale of being apart or together.
As I stare on and on into the past, in the end you emerge,
Clad in the light of a pole-star piercing the darkness of time:
You become an image of what is remembered forever.

You and I have floated here on the stream that brings from the fount.
At the heart of time, love of one for another.
We have played along side millions of lovers, shared in the same
Shy sweetness of meeting, the same distressful tears of farewell-
Old love but in shapes that renew and renew forever.

Today it is heaped at your feet, it has found its end in you
The love of all man’s days both past and forever:
Universal joy, universal sorrow, universal life.
The memories of all loves merging with this one love of ours –
And the songs of every poet past and forever."

Doar atunci când ea va înțelege aceste cuvinte el va fi salvat...