Străinul

vineri, 26 aprilie 2013

 
  - Ascultă soldat Stan, să spunem că în clipa în care se dă ordinul de atac tu te vei afla deja în linia întâi, așa cum văd că îți dorești, și inamicul stând ascuns după tufiș, în copac, în buncăr sau unde mama lor le-ar fi trecând prin cap să se pitească trage primul și te răpune. Cine o să aibă grijă de micuțul Peter?
  - Când am plecat de acasă i-am făcut două promisiuni Sofiei. Prima că nu voi pieri pe front, și a doua că îi voi recupera medealionul pierdut! De micuțul Peter au grijă acum frații lui mai mari și rudele, în plus cum aș mai putea eu să fiu răpus când sufletul meu s-a stins odată cu ea?
Un copilaș cu ochii mari, căprui, cu părul negru ondulat, se juca în frunzele așternute în curte amuzându-se copios atunci când vântul rătăcitor le pornea în dans cu suflarea sa, când un străin deschise poarta și înaintă spre el cu pași pierduți, triști și plini de dor. Pășea ușor prin covorul de frunze înroșite sub privirea încruntată de mirare a micuțului și oprindu-se în dreptul lui se lăsă pe vine și-l întrebă cu ochii înlăcrimați și rugători:
  -De-a cui ești mă țâncule și cum te cheamă?
  -Peter, a lui tata Stan!   
Străinul îl îmbrățișă cu foc, îi șterse obrăjorii roșii de urme de praf și năsucul umed, îi sărută fruntea și îi puse în jurul gâtului un medalion cu lanț de argint spunând mândru cu glas tremurat:
  -Băiatu' tatii ...  și îi luă mânuța în mâna sa și porni spre casă.
Bunicul mi-a spus că moșu' meu Stan ar fi trecut într-adevăr chiar primul râul și desprinzându-se de companie l-ar fi căutat și găsit pe căpitanul Bolșev și l-ar fi împușcat revendicând asfel răzbunare pentru Sofia dar și medalionul. Cât despre soarta soției sale străbunicul a crezut mereu că o răceală ar fi răpus-o însă adevărul avea să iasă la iveală după 60 de ani, atunci când s-a stins și el la venerabila vârstă de 92 de ani, când la rugămitea lui de a fi îngropat unde a fost și ea, străbunica a fost dezgropată și printre oasele ei au fost găsite și cele a unui copilaș nenăscut, rod al iubirii lor. El, de la întoarcerea sa de pe front nu a mai fost zărit zâmbind, din spusele sătenilor și alor mei decât în preajma copiilor săi pe care i-a crescut singur nemaiavând ochi și pentru o altă femeie."
  Hart terminase acum prima povestire din jurnalul lui Lisser și era nedumerit cum de în urma unui așa exemplu de voință el era dispus să renunțe la cel mai de preț dar, așa că se hotărâse ca a doua zi să îi facă o nouă vizită din care spera să obțină atât mai multe răspunsuri cât și rezultate în ceea ce privea condiția prietenului său.  
 
 

Motivul lui Stan

miercuri, 24 aprilie 2013

  
  Preț de câteva secunde am sperat că vom scăpa, apoi am auzit glasul soldaților ce alergau în direcția noastră. Căpitanul își îndreptă mâna spre teaca pistolului de la piciorul stâng pregătit să tragă. I-am făcut semn să nu facă asta și ducând mâna la rană am început să-i mânjesc pe amândoi pe haine și în colțul gurii cu sângele meu și le-am spus să fie pregătiți să-și țină respirația atunci când cei ce au tras vor fi lângă noi. M-am poziționat primul la marginea plutei, pe burtă cu spatele descoperit și rănile la vedere mușcându-mi buzele pe interior să las sângele să curgă. Printre vocile călăilor noștri ce se aflau acum lângă noi, am recunoscut și vocea pițigăiată a căpitanului Bolșev care înjura în limba lui bolborosind blesteme la adresa noastră. Duhnea a băutură puternic și abea se ținea pe picioare iar majoritatea injuriilor pe care le arunca erau legate de faptul că l-am făcut să fugă după noi. Se apropie de mine și proptindu-se cu piciorul stâng în nămol mă lovi puternic cu vârful bocancului drept în coaste. Om hain și fără suflet, după ce mă scotoci pe mine și pe Sagacity prin buzunare și ne verifică pe fiecare cu oglinda prin fața buzelor , se aplecă asupra Sofiei și îi zmunci lanțul cu pandantiv de la gât fără vreo urmă de remușcare și fără să trădeze sentimente paterne sau cel puțin umane. Ordonă apoi soldaților să ne dezlege pluta și să ne împingă pe râu. Se temea ca nu cumva prezența noastră alături de "dispariția subită" a fiicei sale să-l desconspire în fața superiorilor. De aici știu că mi-am pierdut curând cunoștința printre mulțumirile și promisiunule de avansare ale lui Sagacity și lacrimile și rugămințile Sofiei de a nu părăsi lumea aceasta. Îmi amintesc că nu s-a mișcat o clipă de langă patul meu atât timp cât am fost internat. Îi auzeam ca prin vis rugăciunile din miez de noapte și îi simțeam buzele calde sărutându-mi fruntea rece. Eu m-am pus pe picioare așa cum mă vedeți și-acum și ne-am luat civil. Eram atât de fericiți și ne iubeam nespus de mult. Avea grijă de cei 6 copii ai mei ca și cum ar fi fost sânge din sângele ei și în scurt timp mi-a dăruit un băiețel. M-a rugat să îl numim Peter și a oftat ducând mâna la piept în locul în care cândva purta medalionul. Nu prea înțelesesem eu de ce încă se gândea la bucățica aceea de metal când eu îi dăruisem alte bijuterii și mă simțeam puțin jignit. Într-o noapte când ne dezvăluiam unul altuia tainele trecutului mi-a explicat că acel medalion își pierdea originile în trecutul familiei și că îi fusese dăruit la naștere de către bunica ei care fusese cerută așa de logodnă și nu cu un inel cum este obiceiul. Medalionul era cumva protectorul familiei și iar fi plăcut să îl poată dărui acum micuțului Peter. I-am jurat atunci că într-o bună zi îl voi recupera doar ca să o văd pe deplin fericită. Ea a râs și mi-a spus că sunt nebun doar pentru că mă gândesc la așa ceva și că nu m-ar lăsa în veci să o părăsesc și să-mi risc viața pentru asta, iar acum domnule caporal că am ocazia să-mi duc la bun sfârșit promisiunea dumneavoastră vreți să mă trimiteți acasă ca pe un laș...?! Asta nu o veți putea face. Cu, sau fără acordul dumneavoastră, când se va da ordinul de atac eu voi fi în linia întâi!!!

 

Ia-mă cu tine ... !!!

miercuri, 17 aprilie 2013


Sofia s-a îngălbenit toată la auzul rafalelor de mitralieră și cuprinzându-mă în brațe începuse să plangă. Tremura toată. Mă privea cu ochii înlăcrimați și strangându-mi mâna îmi spuse:
- A început... Te rog ia-mă cu tine! Stan, eu te iubesc! Te rog ia-mă cu tine...
Eu, buimăcit de cele ce se petreceau în jur dar mai ales de mărturisirea ei, mă pierdusem cu totul. Mixtura de sentimente ce mă-ncercau mă copleșise. Nu știam pe atunci ce îmi făcuse inima să se zbată mai tare, ea sau teama de cele ce se petreceau nu departe de noi. Acum aș putea spune sigur că ea se făcea responsabilă de acest lucru și nu frica. M-am lăsat dus de val, am strâns-o puternic la piept și sărutându-i buzele dulci și moi i-am spus:
-Și eu te iubesc copile! Zâmbetul tău e tot ce îmi doresc, dar cum să te iau cu mine? Cum rămâne cu tatăl tău?
-Nu știu, dar trebuie... în zilele în care nu te văd simt cum mă sufoc, inima mea nu e întreagă dacă nu ești tu! Crede-mă nu e nici un joc, nu pot trăi fără tine! Cu tata cum să rămână? Nu vezi că nici nu-i pasă de mine. Aburii alcoolului și lăcomia l-au orbit atât de bine căci nici nu o să observe decât atunci când va fi prea târziu că eu nu mai sunt... 
- Dar nu pot risca să te pun în pericol, grănicerii au primit ordin să tragă în oricine se va apropia de frontieră! Și acum că te-am găsit nu vreau să te pierd!
-  Stan dacă mă lași aici mă vei pierde... 
Atunci i-am spus să îmbrace repede niște haine mai adecvate pentru fuga noastră și apropiindu-mă de masa de joc i-am șoptit căpitanului Sagacity ce aveam de gând. Mușcându-și buzele mă privii inițial cu asprime dar apoi zâmbind pe sub mustăți îmi zise:
- Dacă în seara asta tot ai avut tu mână cea mai bună și ai luat marele pot, lasă-mă o clipă să-mi oblojesc orgoliul rănit recuperând tot ce am "investit" până acum în buzunarele calicului de Bolșev și să-ți strâng de-un dar de nuntă.
Zis și făcut, Sagacity a câștigat rapid fiecare mână și profitând de o clipă de neatenție a celor de la masă care închinau pahar după pahar de vodka ne-am strecurat toți trei și am încercat să ne facem nevăzuți în pădurea din apropiere. Pe măsura ce ne depărtam de Bolșev și ne apropiam de frontieră auzeam din ce în ce mai clar țipete îngrozitoare întretăiate de țăcănitul mitralierelor. În noaptea aceea un grup de oameni, majoritatea bărbați, dar și bătrâni, femei și copii au încercat să treacă râul, însă grănicerii îi pândiseră și acum trăgeau din plin în carne vie fără pic de milă și cădeau secerați și tineri și bătrâni și copii înroșind pământul. Ne aflam de acum la cinci pași de plută când am observat că rafalele unei mitraliere se îndreptă spre noi așa că i-am împins pe amândoi pe ea. Un fior mă cuprinse și am simțit o împunsătură arzătoare în umărul stâng și în piept, apoi doar răcoare și m-am prăbușit lângă ei pe plută...


 

Mărturisirea Sofiei

luni, 15 aprilie 2013


  Într-o noapte de vară când jocul și vremea erau mai înfierbântate m-a urmat ca de obicei pe verandă. Îmi amintesc și acum, atât de clar, era o noapte frumoasă, senină cu cerul înstelat și lună plină, dar ea era și mai frumoasă. O fixam fără să vreau cu privirea și ca și cum aș fi citit dintr-o carte o priveam discret de sus și până jos. Mă fermecase mai mult decât misterul nopții. O privisem atât de intens și pătrunzător încât îi puteam desena  în gând fiecare linie a trupului până la cel mai mic detaliu și făr' de urmă de greșeală. Mă fascina. Era perfectă! O fată frumoasă, într-o rochie lungă de un albastru azuriu așezată pe trup, a cărei pași erau singurul sunet pe care îl puteam auzi, cu brațele goale și umerii acoperiți doar de părul ei lung auriu, stătea acum rezemată de un perete în apropierea mea frământându-și mâinile subțiri și albe ca de zână. Purta în jurul gâtului ei lung și catifelat un lănțișor cu pandantiv de argint de formă hexagonală ce se oprea deasupra pieptului. Îi simțeam parfumul delicat și insistent de lăcrămioare, și acum parcă îl simt... Eram vrăjit de tăcerea ei, simțind în înfiorarea ce o cuprinse că dorea să îmi vorbească, dar din nu știu ce motive timiditatea o împiedicase și aștepta parcă să rup eu tăcerea. Acum ea mă privea dârz și fix. Așa că am îndrăznit:
  - Nu păreți o admiratoare a jocului de cărți.
Tresărind ușor, parcă luată prin surprindere, îmi răspunse totuși promt și zâmbitoare mulțumită că tăcerea fusese ruptă, cu glasul ei dulce:
-  Nu, nu sunt nici câtuși de puțin încântată de el. Dar dumitale? Și ridicânduși capul îi puteam zări acum o licărire ușoară în privirea-i arzătoare. 
- Nici mie nu îmi face plăcere. Dar trebuie să-l însoțesc pe domnul căpitan. Știți, el vine aici mai mult pentru dumneavoastră!
 Întorcând capul și privind către cerul înstelat, vizibil deranjată de o parte a răspunsului meu mă întrebă rugător și pe un alt ton :
- Dar tu de ce te aflii aici...? De ce vi dacă nu îți place...? Și-și aținti privirea adânc în ochii mei.
- Păi doar ce v-am spus eu vin pentru domnul căpitan. El vă...
- De ce te joci cu mine Stan? Tu ști că nu îmi pasă de sentimentele lui față de mine. Dacă nu m-ar aduce tata aici forțat nici nu aș fi venit... dar pentru tine vin aici de atâta timp și suport toate mojiciile îngâmfatului de Sagacity și tu doar te joci cu mine... uneori nici nu îmi vorbești deși vâd cum mă privești...
- Nu mă joc Sofia... dar ce ai putea tu să găsești la un simplu jandarm ca mine. Unul care a mai fost căsătorit de două ori și pe care îl așteap6 copii acasă? Pe când căpitanul ar putea să te facă fericită să îți ofere atâtea și...
- Asta crezi tu despre mine Stan?și pe obrazul ei alb se prelinseseră lacrimi cristaline. Crezi că sunt asemeni domnișoarelor care visează călătorii alături de domni generoși și care sunt dispuse să-și vândă tinerețea și fericirea vieții pentru câteva clipe de plăcere? Atât de superficială mă vezi? Spune-mi Stan, spune-mi adevărul... de ce te temi să fi fericit?
- Când ai suferit destul îți vine greu să mai crezi în fericire... În plus ti-am spus eu sunt simplu și...
- Ascultă-mă Stan... eu am învățat destul de repede deși sunt încă tânără că trebuie să cunoști omul și nu funcția pe care o ocupă. Lipsește-l de frumusețe și avuție, și atunci gol fiind se va afla cu adevărat în fața ta și nepurtând nici o mască își va arăta adevăratul chip!
- Sofia să-i spui cuiva că nu îl iubești e dureros, dar să îi dai speranțe false cum că l-ai iubi e și mai rău! Acum cine se joacă...?
 -Stan eu...
Răspusul ei însă se opri brusc căci din apropiere se auziră mai multe focuri de armă...   
    
 

 

Sofia

sâmbătă, 13 aprilie 2013


- În fiecare a șasea zi a săptămânii căpitanul obișnuia să joace poker cu omologul său de peste râu. Trecerea sa de partea cealaltă a apei trebuia ținută în cel mai mare secret pentru ca nu cumva vreo unul dintre superiorii ambelor părți să aibă de știre dar și pentru că vameșii aveau ordin să tragă în plin fără nici o somație indiferent de ce parte se încerca traversarea. Era foarte riscant, dar sărăcia și foametea îi determina pe oameni să-și riște propriile vieți și să încerce să străbată fâșia aceea de apă în speranța unui trai mai bun la noi. Îi măcina gândul că sunt lipsiți de libertate și îi urau pe asupritori pentru persecuțiile și politica lor de deznaționalizare. Asistau neputincioși la ruinarea propriilor identități și mai mult de atât suportau acum un contrast între sărăcia antică la care erau aduși și noile bogății de care erau privați. Seara de poker era însă doar un pretext al căpitanului să o vadă pe fata adversarului său, motiv pentru care și alegea să piardă mai multe mâini bune doar ca nu cumva să-l supere și să nu mai joace. Pierdea uneori și  jumătate de leafă și spunea zâmbitor că se merită. Și avea dreptate! Sofia, fata căpitanului Bolșev, era caldă, frumoasă și deborda de feminitate. Nu mi-ar fi trecut o clipă prin minte la acea vreme că ea se afla acolo pentru mine. Nici nu îndrăzneam de altfel să cred că fata unui căpitan ar avea ochi pentru un simplu jandarm. Eu credeam că prezența ei se datorează lui Sagacity care avea aceeași opinie. Pentru căpitan ea reprezenta doar o altă cucerire, dar îl enerva la culme faptul că nu-i ceda avansurilor lui sentiment împărtășit și de Sofia care îl tolera doar pentru a mă vedea. Nu-i plăceau deloc jocurile de cărți și nici mirosul greu de tutun și alcool ce umplea odaia. Acest lucru eu îl găseam firesc căci nu era tocmai locul potrivit pentru gusturile unei domnișoare rafinate, însă tătălui ei nu-i păsa atât timp cât ea reprezenta atuul ce îi aducea câștiguri frumoase. Atunci când părăseam camera de joc și ieșeam pe verandă mă urma, iar ceilalți absorbiți de pasiunea jocului nici nu băgau de seamă, desigur excepție făcând Sagacity care se uita lung după noi.
 

Povestea lui Stan

joi, 11 aprilie 2013


- Greu cu tine soldat... încăpățânat până la Dumnezeu! Văd că o ții una și bună cu linia întâi. Auzi tu nu te temi chiar deloc de moarte? Nu te temi de judecata de apoi pentru cele săvârșite aici pe front?
- Sincer domnule caporal...Nu! Acum nu mă mai tem.
- Blasfemie! Cum să nu fi om cu frica lui Dumnezeu?!
- Domnule caporal Vernal să-mi fie cu iertare, dar eu sunt un om ce spune lucrurilor pe nume căci nu-mi place minciuna. Ce căutați pe front?! E prima dumneavoastră participare la luptă-nțeleg? Blasfemie spuneți? Să știți că în anumite circumstanțe blasfemiile oferă un ajutor refuzat chiar și la rugăciune. Pe vreme de război religiile se schimbă, oamenii se nasc și mor și nu există leac pentru asta.
- Nu prea te atrag cele sfinte? Nu ești credincios ?
- Toată lumea trebuie să creadă în ceva! Eu cred în adevăr și în bunătatea oamenilor! Dar acum că am pierdut-o pe ea... doar pentru copii ...
- Soldat hai să nu mai lungim vorba. Spune-mi te rog ce avea muierea asta a ta așa de deosebit că de la domnul căpitan am înțeles ai mai avut două neveste dar din câte văd nu le-ai prețuit la fel de mult.
- Nu domnule caporal, și nu mi-e rușine să recunosc! Doar ea a reușit să mă facă să mă simt în același timp atât de insignifiant dar și cel mai important lucru în viață. Pe ea am iubit-o cu adevărat!
- De ce? 
- Lângă ea am trăit cea mai frumoasă poveste de iubire! M-a învățat că iubirea este cea mai puternică forță din lume și acum drept dovadă, acum că nu mai este, eu nu mă mai tem de nimic, sunt gol și nu mai pot iubi vreodată! În urmă cu 3 ani când serveam ca jandarm, nu departe de locul unde ne aflăm, împreună cu domnul căpitan Sagacity am trecut râul la rugămintea dumnealui pe o plută improvizată la adăpostul nopții. Mulți treceau astfel vama pentru a face contrabandă, dar noi așa cum spunea domnul căpitan aveam o cauză nobilă
- Mai făcut curios? Ce cauză?
- O chema Sofia!