Vineri dimineață,
Sunt aproape 3 ore de când nu o mai simt. Tace...pare că nu mai vrea să bată și cu toate acestea eu nu am părăsit această lume... Nici nu știu ce mă doare mai tare, tăceara ei sau a celei în ale cărui mâini am abandonat-o. Cât timp voi mai fi nevoit oare să plătesc acest preț mult prea scump...? Cel puțin acum ea își va găsi liniștea. E mai bine așa să nu știe tot! Dar ce mult aș vrea să strângă al ei pumn...să o zdrobească și să-mi curme odată suferința! Am obosit să spun lucrurilor pe nume fără să vorbesc doar ca ea să mă audă fără să și asculte. Ochii mei nu mint ... azi au vărsat ultima lor lacrimă și acum îmi cer tributul, vor ca să-i închid. Ce mult aș vrea însă ca ea să știe că și în ultima lor clipă tot a ei privire au căutat și întâlnit... și-au amintit cu drag al ei zâmbit au sclipit și-au adormit...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu