M-ai găsit!

marți, 19 noiembrie 2013

 
  Acolo, în vagonul trenului ce se îndrepta spre capitală, Peter avea să-și cunoască jumătatea, pe bunica mea. Închipuie-ți tu, dragă cititorule, doi tineri ce nu se mai întâlniseră vreodată, și fără a se sinchisi să întrebe unul de numele celuilalt, își vorbeau acum de parcă se știau de-o viață. El, fermecat de șarmul și siguranța ei de sine, iar ea îl sorbea parcă din priviri găsind ceva neobișnuit în mixtura de om dur, dar de o sensibilitate copilărească. Ceva, dinăuntru lor, îi împingea parcă să se apropie unul de celălalt fără pic de teamă și acel imbold le permitea să destăinuie lucruri pe care nu le-ai discuta cu un străin, dar ei nu se simțeau deloc așa, ca doi străini... Desigur psihologii îți vor spune că vorbitul în tren cu necunoscuții e ceva banal, așa e firea omului, se destăinuie mai ușor unui necunoscut căruia oricum nu-i pasă și a cărui părere nu poate afecta prea mult, dar ce nu-ți vor spune niciodată e ce ne facem atunci când atât ție cât și celui căruia îi povestești îi pasă??! Oare vreunul din ei a vorbit vreodată cu un "străin" fără să-l clasifice drept pacient? Am crescut cu aceste povești de iubire ce au dat naștere familiei mele și mi-am dorit și eu povestea mea ... dar asta e cu totul altă "POVESTE".
  Seara se lăsase aproape pe nesimțite, iar asfințitul îl găsea pe el rezemânduși capul în poala ei privind-o adânc în ochi. Simțea nevoia să se uite îndelung, de parcă în ochii ei ar afla răspunsul la întrebări pe care nici nu și le punea încă. Tot ea îndrăzni și rupse tăcerea ce se lăsase de clipe bune:
  - Nu știu de ce trecutul te ține ferecat, de ce te apasă atât de tare, și nici nu doresc să învârt cuțitul în rană întrebându-te mai multe despre "ziua de ieri" ... dar să știi că toate se petrec cu un rost, și ai să vezi că în final totul va fi spre binele tău!
  - E drept că lucrurile toate se întâmplă cu un motiv, doar că, eu nu am găsit unul încă...
  -Dar m-ai găsit pe mine! spuse ea și roși realizând că rostise în grabă și cu voce tare acele cuvinte.
    Ușa compartimentului se izbi cu putere de perete și patru brațe solide îl înșfăcară. Ea, scoase un țipăt scurt și leșină în timp ce el era coborât forțat din tren.
   -Oare îți voi mai întâlni privirea ...? aceasta era singura întrebare ce îl chinuia acum.  

2 comentarii:

Adela Anca spunea...

Of...frumoasa si trista povestea...iar la acest sfarsit nici nu ma asteptam.
Am citit, in timp ce il ascultam pe Gabriel Dorobantu...totul s-a imbinat perfect!

A.P.R. spunea...

Va multumesc pentru apreciere! Finalul însă nu este acesta ... aici sunt doar mici fragmente din cartea la care lucrez. Povestea continuă!

Trimiteți un comentariu