Motivul lui Stan

miercuri, 24 aprilie 2013

  
  Preț de câteva secunde am sperat că vom scăpa, apoi am auzit glasul soldaților ce alergau în direcția noastră. Căpitanul își îndreptă mâna spre teaca pistolului de la piciorul stâng pregătit să tragă. I-am făcut semn să nu facă asta și ducând mâna la rană am început să-i mânjesc pe amândoi pe haine și în colțul gurii cu sângele meu și le-am spus să fie pregătiți să-și țină respirația atunci când cei ce au tras vor fi lângă noi. M-am poziționat primul la marginea plutei, pe burtă cu spatele descoperit și rănile la vedere mușcându-mi buzele pe interior să las sângele să curgă. Printre vocile călăilor noștri ce se aflau acum lângă noi, am recunoscut și vocea pițigăiată a căpitanului Bolșev care înjura în limba lui bolborosind blesteme la adresa noastră. Duhnea a băutură puternic și abea se ținea pe picioare iar majoritatea injuriilor pe care le arunca erau legate de faptul că l-am făcut să fugă după noi. Se apropie de mine și proptindu-se cu piciorul stâng în nămol mă lovi puternic cu vârful bocancului drept în coaste. Om hain și fără suflet, după ce mă scotoci pe mine și pe Sagacity prin buzunare și ne verifică pe fiecare cu oglinda prin fața buzelor , se aplecă asupra Sofiei și îi zmunci lanțul cu pandantiv de la gât fără vreo urmă de remușcare și fără să trădeze sentimente paterne sau cel puțin umane. Ordonă apoi soldaților să ne dezlege pluta și să ne împingă pe râu. Se temea ca nu cumva prezența noastră alături de "dispariția subită" a fiicei sale să-l desconspire în fața superiorilor. De aici știu că mi-am pierdut curând cunoștința printre mulțumirile și promisiunule de avansare ale lui Sagacity și lacrimile și rugămințile Sofiei de a nu părăsi lumea aceasta. Îmi amintesc că nu s-a mișcat o clipă de langă patul meu atât timp cât am fost internat. Îi auzeam ca prin vis rugăciunile din miez de noapte și îi simțeam buzele calde sărutându-mi fruntea rece. Eu m-am pus pe picioare așa cum mă vedeți și-acum și ne-am luat civil. Eram atât de fericiți și ne iubeam nespus de mult. Avea grijă de cei 6 copii ai mei ca și cum ar fi fost sânge din sângele ei și în scurt timp mi-a dăruit un băiețel. M-a rugat să îl numim Peter și a oftat ducând mâna la piept în locul în care cândva purta medalionul. Nu prea înțelesesem eu de ce încă se gândea la bucățica aceea de metal când eu îi dăruisem alte bijuterii și mă simțeam puțin jignit. Într-o noapte când ne dezvăluiam unul altuia tainele trecutului mi-a explicat că acel medalion își pierdea originile în trecutul familiei și că îi fusese dăruit la naștere de către bunica ei care fusese cerută așa de logodnă și nu cu un inel cum este obiceiul. Medalionul era cumva protectorul familiei și iar fi plăcut să îl poată dărui acum micuțului Peter. I-am jurat atunci că într-o bună zi îl voi recupera doar ca să o văd pe deplin fericită. Ea a râs și mi-a spus că sunt nebun doar pentru că mă gândesc la așa ceva și că nu m-ar lăsa în veci să o părăsesc și să-mi risc viața pentru asta, iar acum domnule caporal că am ocazia să-mi duc la bun sfârșit promisiunea dumneavoastră vreți să mă trimiteți acasă ca pe un laș...?! Asta nu o veți putea face. Cu, sau fără acordul dumneavoastră, când se va da ordinul de atac eu voi fi în linia întâi!!!

 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu