"-Să nu uiți niciodată cine ești cu adevărat! "
Acestea aveau să fie ultimele lui rânduri către ea, ultimul sfat pe care dorea să il mai ofere. Stând pe fotoliu frământându-și mâinile se gândea acum la ziua de mâine.Privirea-i părea că încearcă să străpungă întunericul de afară în căutarea unor răspunsuri. În mintea sa ideile se perindau cu o viteză amețitoare și camera parcă devenea tot mai mică, mai neîncăpătoare, parcă și aerul devenea sufocant și insuficient.Liniștea din casă îl speria acum...Avea nevoie de o schimbare și se gândi că o plimbare în miez de noapte îl poate ajuta să-și limpezească mintea.Se ridică din fotoliul în care își petrecuse mai toată ziua și porni ușor, cu pași calculați, parcă temător către ușă. Se opri o clipă în fața bătrânei oglinzi să-și aranjeze gulerul de la cămașă, părul, apoi își ștersese răbdător pantofii, și răsucind cheia în ușă părăsi casa ce-i stârnea acum un sentiment de claustrofobie. Pașii îl purtau acum la întâmplare pe străzile înguste, însă mintea lui explora cutezătoare universul sentimentelor ce-l încercau.Din depărtare putea fi luat drept un lunatic, unul care umblă brambura pe străzi în căutare de stele căzătoare, însă el nu era așa, credea în steaua lui nemuritoare și ea era acolo, sus pe cer, devenind din ce în ce mai strălucitoare.Ar fi putut oricând să întindă mâna și să o culeagă, dar știa că nu e timpul încă, trebuia să mai crească.Avea un singur regret în suflet...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu