La Aminia

În drum spre Aminia, Hart observă cum amicul său privi câteva clipe spre spitalul pe lângă care tocmai treceau și nu se putu abține:

  -Prietene ce e cu tine? Ori îți faci planuri de vacanță pe aici? dar zâmbetul lui Hart dispăru când gluma sa întâlni doar tăcerea. Ce e cu tine omule tu chiar nu mai știi de glumă? Nu-mi spune că te-ai supărat acum din nimic!

  -Nu Hart, doar că... am niște amintiri mai neplăcute legate de spitalul acesta. Cât despre șederea mea află că am petrecut o noapte aici și aș face orice să scap de amintirea asta neplăcută și încă alte câteva care mă leagă de el.

  -Atunci nu imi rămâne decât să sper că îmi vei povesti ce te frământă când ajungem la Aminia?

  -Cu o singură condiție domnule Hart!

  -Ascult.

  -Să nu mă judeci pentru cele ce ți le voi spune și nici o clipă să nu crezi că fabulez!

  -Mă jignești! Mereu am ascultat cu interes ce ai avut de spus așa cum ai făcut și tu. Vorba aia: "Peştii se prind cu undiţa, iar oamenii cu vorba."

Deschizând ușa de la Aminia, Hart făcu loc perdelei de fum să întâlnească ceața de afară într-un vârtej de aburi, mirosuri de tutun cu aromă de măr și mâncare orientală. Muzica arăbească îi întâmpinase încă din capul străzii iar localul arăta în ochii lor ca în prima zi în care i-au pășit pragul și-și depănau unul altuia amintiri, aventuri și verzi și uscate. Pentru alții era poate doar o bodegă ca oricare alta din orașul ăla, dar pentru Hart si amicul său avea farmecul ei. S-au așezat la aceiași masă, la locurile lor. Așa cum obișnuia de fiecare dată Hart își aprinse tacticos țigara apoi făcu un semn discret chelneriței să vină să le ia comanda.