Afundat tot mai tare în fotoliul de langă fereastră, cu bărbia sprijinită în podul palmei și încadrată de degetul mare și index al mâinii stângi, ținând sprâncenele încruntate, Hart privea copleșit de toate acele gânduri agenda, astfel încât nici nu băgă de seamă faptul că Lisser asista deja de câteva clipe bune la ridicolul "auto-proces" conturat doar de niște mormăituri pe care acesta din urmă se chinuia să le descifreze.
- Ce tot bombănești acolo ca un bătrân senil și părăsit de lume? și cu un zâmbet șters de durerea pe care o simți după câteva clipe de tuse productivă adaugă : De ce ai rămas amice ... trebuie ca și tu să te odihnești! Poti pleca fără de griji, dacă nici la mine acasă nu sunt pe maini bune atunci unde? Nu mai vorbi în șoaptă și spune-mi ai devenit cumva chiar atât de nerăbdător să îmi asculți povestea? zâmbind din nou ușor iritat de insistența tusei.
Hart tresări speriat scăpănd agenda din care se împrăștiară pe covor parcă intenționat pentru al desconspira, așa cum își imagina el atunci, toate plicurile și hârtiuțele din ea. Vizibil rușinat părea ușor încremenit locului iar obrajii gălbejiți și buzele vineții îi trădau sentimenul de vinovăție ce-l cuprinsese. Vroia să se scuze pentru că îl trezise dar mai ales pentru faptul că se afla în posesia unui lucru de care nici nu trebuia să se atingă. Începu prin a explica inițial bâlbâindu-se despre cum întâmplarea a făcut ca el să găsească aceea agendă, cum datorită prieteniei și a grijilor pe care și le face a îndrăznit să citească o foiță din cele căzute, pentru ca mai apoi să prindă curaj, împins parcă și de lejeritatea și simpatia modului în care îi vorbise și îl privea acum Lisser care se amuza copios, să țină un înflăcărat discurs anti-iubire care se încheie prin o serie de întrebări adresate în mod direct "pacientului":
- Ascultă la mine! Iubirea e boală curată! E minciună! Nu îți trebuie, nu îți este de folos, ba mai mult îți pune piedică și apoi râde de tine. Se scurge asemenea nisipului dintr-o clepsidră, atât timp cât îți mege bine se află în jumătatea în care pică nisipul, cum îți merge rău își mută tabăra în partea din care curge până când se risipește. Dragostea ne îmbolnăvește, ne bântuie visele, e cea mai grea boală dintre toate. Nu te înțeg deloc. Ce găsești așa amuzant în spusele mele? Dacă iubirea e așa minunată de ce să suferi atât?
-Pentru că nu sunt lângă persoana pe care o iubesc. Nu vreau ca durerea mea să dispară, pentru că mă face să fiu ceea ce sunt, un om care iubește. Și mă amuză faptul că te înșeli atât de amarnic, deși cândva și tu ai iubit. Iubirea e adevăr indestructibil, e speranță, ne umple visele. Dragostea adevărată nu e ușor de aflat, trebuie să lupți pentru ea, și odată aflată ea numai poate fi înlocuită. Da ea este o boala, dar nu așa cum ai descris-o tu. Iubirea adevărată e ca o boală a copilăriei prin care toți trebuie să trecem la un moment dat și asemeni ei, vine doar odată în viață și de atunci nu trebuie să te mai temi de ea. Dragostea e ca o flacără delicată, pe care trebuie să o ocrotești de adierea vântului și care se stinge doar acolo unde apare uitarea sau nepăsarea. Și nu trebuie să te rușinezi pentru că ai citit din acele rânduri ci pentru că ai citit și nu ai înțeles nimic, pentru că ai iubit și ai uitat! Te rog acum, dă-mi somniferul de pe masă cât despre agendă poți citi de vei dori și vei afla tot adevărul...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu