Pe drumul spre adevăr

 

  Hart așteptă până ce Lisser adormii și după își luă rămas bun de la părinții acestuia și se întreptă gânditor spre casă. Era mijlocul iernii, trecut de mai bine de două ceasuri de miezul nopții, respira cu greu aerul rece și nu suporta deloc zăpada murdară de sub picioare care îi îngreuna mersul mai mult pentru că încerca să evite locurile prin care o depozitase viscolul. Stelele stinse sclipeau palide, doar luna ca de gheață mai lumina străzile mici și înguste pe care la ora aceea târzie nimeni nu mai umbla. Priveliștea era una sumbră și dezolantă sau poate că așa o interpreta acum  mintea lui Hart marcată încă de suferința pe care o citise în ochii amicului său. Nu își dorea decât să ajungă cât mai repede acasă așa că mărind pasul se luă la întrecere cu umbra sa. Instalat comod la biroul său, cu o ceașcă de ceai negru aburind pe o farfuriuță, medita la cele spuse de Lisser. Faptul că nu reușea deloc să înțeleagă de ce zâmbește prietenul său de fiecare dată când vorbește despre lucrul care îl adusese în starea aceea teribilă îi provoca dureri de cap. Se aplecă să-și ridice servieta cu gândul de a se apuca de treabă dar, ca un făcut, din ea căzu aceași agendă la care îi tot fugise gândul tot drumul spre casă. Pesemene că Lisser o strecurase în servietă când l-a trimis după apă pentru pastile. Oare dorea ca el, Hart, să afle ce se întâmplat pentru ai veni cumva în ajutor? Asta puțin probabil pentru că nu reușea să-și amintească decât vreo două dăți în care acesta să fi apelat la cineva pentru ai veni în ajutor. Nu era deloc în firea lui o treabă ca asta, să fie boala de vină, să-l fi speriat? Dar pe chipul obosit al lui Lisser nu citese deloc azi teamă, deși ochii lui căprui îi trădau suferința ei păstrau aceiași limpeziciune și sclipire. Atunci care era motivul pentru care Lisser se arăta acum dornic să împărtășească lucruri din intimitatea sa pe care le ținuse atât de bine ascunse?

  Hotărât să nu mai piardă timpul cu tot felul de întrebări care-și puteau găsi acum răspunsul în carnetul din mâinile sale, Hart se decise să se facă cât mai comod și să-l citească. Ținându-l strâns cu ambele mâini și nemaiaflându-se sub patronajul îndoielii că ar face ceva rușinos, putea să-l observe mai bine. Carnetul (agenda) era de fapt o carte bine păstrată și asta deduse acum Hart pentru că spre deosebire de toate celelalte cărți ale lui Lisser care erau destul de uzate aceasta arăta ca nouă. Prima pagină era lăsată goală evident cu intenție, însă nu mică i-a fost mirarea când pe următoarele află un scris asemănător cu cel al lui Lisser însă mult mai ordonat și mai frumos. Aceasta avea deci să fie cartea despre care îi vorbise la Aminia? Desigur, scrisul acesta îi era cunoscut, era tot al lui Lisser, era scrisul pe care îl folosea atunci când compunea lucrări importante sau felicitări celor dragi, scrisul de care el Hart râdea atunci când îl vedea pe Lisser cum se chinuie să umple fie și o pagină în jumătate de ceas doar de dragul aspectului...